Verbul a feminiza este unul care pentru mine, personal, are valenţele unui cuvânt-cheie în ordinea firească a universului. Înseamnă pe de o parte „a da sau a căpăta însuşiri specific feminine”, iar pe de altă parte „a accentua, a desăvârşi feminitatea cuiva”. Aşa cum reiese din definirea termenului, jumătate din treabă este realizată deja, independent de voinţa sau de alegerea mea, însă cea de-a doua îmi revine de drept şi ca o obligaţie: desăvârşirea îmi aparţine sau, mai bine spus, capacitatea şi efortul de a-mi păstra feminitatea îmi stau în putere. Prin urmare, vreau să cred că sunt o femeie conştientă de forţa şi de frumuseţea darului care i s-a făcut, care încearcă în fiecare ceas să nu irosească nimic din ce a primit: gânduri bune, emoţii, sentimente, dragoste. Şi fac asta în ciuda zilelor grele, în care am ceva de dovedit, sau a unor circumstanţe banale în care mă trezesc gândind că nu sunt nici prima care spune ceva, nici ultima care face ceva, şi în mod cert nu sunt nici singura care înseamnă ceva, că sunt doar o verigă dintr-o nemăsurată listă de anonime ale căror chipuri se acoperă cu cenuşă.

În ultima vreme am citit câte ceva despre două simboluri feminine ale literaturii universale, pe care feministele le consideră purtătoarele lor de cuvânt şi de stindard. Şi ceea ce mi-am atras atenţia la un moment dat a fost faptul că ambele aleseseră să-şi pună alături un bărbat la fel de puternic precum ele. Prima, Virginia Woolf, îi scria lui Leonard înainte de a muri că îi mulţumeşte pentru cea mai mare dintre posibilele fericiri şi pentru felul în care i-a fost totul, aşa cum nimeni altcineva n-ar fi putut fi. Şi asta ar trebui să conteze, deşi am aflat apoi, citind şi altele, că sunt multe de spus despre relaţia lor. Cealaltă, Simone de Beauvoir, a fost partenera si egala lui Sartre, într-un fel care a şocat lumea în care trăiau; ambii adepţi ai libertăţii absolute, fără să se încurce în detalii nesemnificative precum relaţii sexuale cu necunoscute-nenumite şi necunoscuţi-nenumiţi. Şi aici ar trebui să conteze realizările profesionale şi rămânerea peste eternitate… Şi contează; dacă priveşti tabloul universal, contează enorm. Aşa că, din nou, a nu ştiu câta oară din viaţa mea „măruntă”, pe care nu reuşesc întotdeauna să o potrivesc în acest tablou, gândesc amar, dar zâmbesc senin: nu-mi trebuie libertatea pe care o au bărbaţii; n-am material de geniu, nu sunt menită să rămân pentru posteritate; m-aş mulţumi cu fericiri mărunte. Doar ale mele.