Rezultate

10 feb.

a ticăi

Verbul a ticăi apare în dicționar cu două articole diferite, care se referă la cuvinte diferite. Primul are etimologie necunoscută și înseamnă „a lucra încet și fără mult spor sau cu multă migală”, echivalent al lui a se mocăi, a se moșmoni, a se mocoși. Cel de-al doilea s-a format prin derivare cu sufixul -ăi și are, în mod evident, legătură cu tic-tacul ceasornicului – „a emite un sunet ritmic caracteristic în timpul funcționării, a face tic-tac”.

Sensul figurat se referă la inimă, când „bate în ritm accelerat și cu putere (sub efectul unei emoții puternice sau al unui efort)”, fiind sinonim cu a zvâcni, a palpita. Un sens învechit și popular stabilește sinonimie cu a se zbuciuma, a se frămînta, a se văita. Alte verbe echivalente sunt a (se) chinui, a suferi, a (se) zbate, a (se) zvârcoli, existând și o serie mai apropiată din punct de vedere fonetic – a tăcăi, a tâcâi.

Ultima oară când am fost la Brașov mi-am cumpărat un ceas cu pisici. Mai trecusem pe acolo în ultimii ani și îmi plăcuse ideea – ceasuri decorative, făcute din viniluri vechi, pe care sunt decupate forme diverse… Încă nu o aveam pe Irish când le-am remarcat, dar nu m-am decis să iau până anul trecut, când m-am întors acasă cu unu și l-am atârnat, mândră, pe perete: eram acum patru pisici în casă.

Ce n-am pus deloc la socoteală a fost faptul că, deși par făcute pentru a funcționa ca ceasornice, nu e o idee bună să le pui baterie. Mai ales dacă le fixezi pe perete cu o bucățică de bandă dublu-adezivă, pe care apoi o dezlipești greu. Nu aveam de gând, oricum, să-l mai dau jos de acolo, dar mă gândisem că se va opri când se va termina bateria și… gata. Nu că se va defecta și că va ticăi de-mi voi lua câmpii pe lângă el!

Imaginați-vă ticăiala iadului, din ce în ce mai nervoasă și mai urgentă, de parcă anunță venirea însăși a sfârșitului celui mare! De fiecare dată când îl aud, îmi fac autocritica, îmi trec în revistă viața și îmi cer iertare pentru toate greșelile greșiților noștri. Și – jur! – n-am avut în viața mea baterie cu viață așa lungă! Toate bateriile pe care le-am folosit până acum m-au lăsat baltă și s-au epuizat cu viteza luminii – asta, nuuuuuu! E mama și tata iepurașului duracell! Când s-o opri, dau petrecere!

22 mai

a vorbi

Verbul a vorbi face parte din familia lexicală a substantivului vorbă (de la care s-a și format), însemnând „a avea facultatea de a articula cuvintele, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții”, stabilind sinonimie cu a grăi, a rosti, a spune, a zice. Varianta intranzitivă se referă la „a sta de vorbă” (a comenta, a discuta, a se întreține, a se înțelege, a se învoi, a se sfătui, a tăifăsui) ori la „a face o expunere; a ține un discurs”.

Există și o mulțime de sensuri adiacente – „a se adresa cuiva” ori „a se exprima într-o anumită limbă” ori „a-și spune cuvântul, a-și exprima voința”. Cele mai frumoase mi se par sensurile figurate, de pildă, felul în care toate lucrurile din jur și toate faptele noastre vorbesc despre noi („a face dovadă; a pleda în favoarea cuiva” – a adeveri, a atesta, a confirma). Pe lângă sinonimele menționate până acum, ar mai fi foarte, foarte, foarte multe regionalisme și arhaisme; aleg, la întâmplare, a blești, a glăsi, a băsădi, a turvini, a vorovi etc. Antonimul pare a fi unul singur – a tăcea.

Continuare »

25 mai

a emigra

Verbul a emigra face parte dintr-o categorie specială, a vorbelor cu foarte mare încărcătură emoțională. Înseamnă „a-și părăsi patria (locul de baștină) pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară”. Vine din limba latină (emigrare < ex „afară”, migrare „a se duce”) pe filieră franceză (émigrer), stabilind echivalență de sens cu a se expatria, dar având printre sinonime și termeni mai expresivi, precum a pribegi, a se înstrăina, a se desțăra, a băjeni/băjenări (toate din zona arhaică și livrescă).

Decizia de a emigra se poate lua ca urmare a unor circumstanțe independente de voința celui care se vede nevoit să facă un astfel de pas, fiind constrâns de factori politici sau economici, cu efecte foarte puternice pe plan emoțional, devastatoare uneori. În natură – ca de obicei – lucrurile sunt mai simple; verbul se folosește, de pildă, pentru păsările care schimbă locul după climă, activitate ce intră în firescul vieții și al morții, pe care oamenii îl complică, de cele mai multe ori. Oricum ar fi, antonimul folosit este același – a se repatria.

Continuare »

27 oct.

a vota

Verbul a vota se poate referi, în primul rând, la „a-şi exprima prin vot părerea asupra unei candidaturi, a unei hotărâri, a unei propuneri etc.”, având astfel în vedere nuanţa intranzitivă a verbului (a vota pentru ceva). Pe de altă parte, poate avea şi valoare tranzitivă (a vota pe cineva), însemnând „a alege pe cineva prin vot, a da cuiva votul, a desemna prin vot”. Termenul vine din limba franceză (voter) şi denumeşte unul dintre marile câştiguri ale lumii moderne, un drept câştigat după o istorie tulbure şi agitată, în care omul a încercat să creeze (măcar) iluzia că îşi construieşte o lume dreaptă. Astăzi alegem să credem că votul fiecăruia contează şi că majoritatea câştigă. [Sau nu.] Dar campaniile electorale au devenit prilej de zâzanie şi de râcă.

Ne încăpăţânăm spre câte-un candidat sau altul, ne certăm cu prietenii, cu fraţii şi cu vecinii, avem impresia că am descoperit noi soluţia ieşirii din criza interminabilă. De fapt, totul e mult mai simplu: ce-ţi se pare ţie bun, pe alţii poate să nu-i intereseze, ce ţi se adresează ţie şi sufletului tău, pe altul poate să-l lase rece. Nu e nici mai prost, nici mai puţin demn să trăiască decât eşti tu, ci doar priveşte viaţa din alt punct de vedere, din alt loc. Nu poţi deveni purtătorul de cuvânt al întregii umanităţi şi nici nu există soluţii universale – apropo, până acum doar de vreo două ori au crezut oamenii că au găsit asta: una se cheamă panaceu şi una exterminare – ambele nişte iluzii distructive.

Continuare »

09 mai

„Essay on Criticism” de Alexander Pope

‘Tis hard to say, if greater Want of Skill
Appear in Writing or in Judging ill,
But, of the two, less dang‘rous is th‘ Offence,
To tire our Patience, than mis-lead our Sense:
Some few in that, but Numbers err in this,
Ten Censure wrong for one who Writes amiss;
A Fool might once himself alone expose,
Now One in Verse makes many more in Prose.
‘Tis with our Judgments as our Watches, none
Go just alike, yet each believes his own.
In Poets as true Genius is but rare,
True Taste as seldom is the Critick‘s Share;
Both must alike from Heav‘n derive their Light,
These born to Judge, as well as those to Write.
Let such teach others who themselves excell,
And censure freely who have written well.
Authors are partial to their Wit, ‘tis true,
But are not Criticks to their Judgment too?
Yet if we look more closely, we shall find
Most have the Seeds of Judgment in their Mind;
Nature affords at least a glimm‘ring Light;
The Lines, tho‘ touch‘d but faintly, are drawn right.
But as the slightest Sketch, if justly trac‘d,
Is by ill Colouring but the more disgrac‘d,
So by false Learning is good Sense defac‘d.
Some are bewilder‘d in the Maze of Schools,
And some made Coxcombs Nature meant but Fools.
In search of Wit these lose their common Sense,
And then turn Criticks in their own Defence.
Each burns alike, who can, or cannot write,
Or with a Rival‘s or an Eunuch‘s spite.
All Fools have still an Itching to deride,
And fain wou‘d be upon the Laughing Side;
If Maevius Scribble in Apollo‘s spight,
There are, who judge still worse than he can write
Some have at first for Wits, then Poets past,
Turn‘d Criticks next, and prov‘d plain Fools at last;
Some neither can for Wits nor Criticks pass,
As heavy Mules are neither Horse or Ass.
Those half-learn‘d Witlings, num‘rous in our Isle,
As half-form‘d Insects on the Banks of Nile:
Unfinish‘d Things, one knows now what to call,
Their Generation‘s so equivocal:
To tell ‘em, wou‘d a hundred Tongues require,
Or one vain Wit‘s, that might a hundred tire.
But you who seek to give and merit Fame,
And justly bear a Critick‘s noble Name,
Be sure your self and your own Reach to know.
How far your Genius, Taste, and Learning go;
Launch not beyond your Depth, but be discreet,
And mark that Point where Sense and Dulness meet.
Nature to all things fix‘d the Limits fit,
And wisely curb‘d proud Man‘s pretending Wit:
As on the Land while here the Ocean gains,
In other Parts it leaves wide sandy Plains;
Thus in the Soul while Memory prevails,
The solid Pow‘r of Understanding fails;
Where Beams of warm Imagination play,
The Memory‘s soft Figures melt away.
One Science only will one Genius fit;
So vast is Art, so narrow Human Wit;
Not only bounded to peculiar Arts,
But oft in those, confin‘d to single Parts.
Like Kings we lose the Conquests gain‘d before,
By vain Ambition still to make them more:
Each might his sev‘ral Province well command,
Wou‘d all but stoop to what they understand.
First follow NATURE, and your Judgment frame
By her just Standard, which is still the same:
Unerring Nature, still divinely bright,
One clear, unchang‘d and Universal Light,
Life, Force, and Beauty, must to all impart,
At once the Source, and End, and Test of Art
Art from that Fund each just Supply provides,
Works without Show, and without Pomp presides:
In some fair Body thus th‘ informing Soul
With Spirits feeds, with Vigour fills the whole,
Each Motion guides, and ev‘ry Nerve sustains;
It self unseen, but in th‘ Effects, remains.
Some, to whom Heav‘n in Wit has been profuse.
Want as much more, to turn it to its use,
For Wit and Judgment often are at strife,
Tho‘ meant each other‘s Aid, like Man and Wife.
‘Tis more to guide than spur the Muse‘s Steed;
Restrain his Fury, than provoke his Speed;
The winged Courser, like a gen‘rous Horse,
Shows most true Mettle when you check his Course.
Those RULES of old discover‘d, not devis‘d,
Are Nature still, but Nature Methodiz‘d;
Nature, like Liberty, is but restrain‘d
By the same Laws which first herself ordain‘d.
Hear how learn‘d Greece her useful Rules indites,
When to repress, and when indulge our Flights:
High on Parnassus‘ Top her Sons she show‘d,
And pointed out those arduous Paths they trod,
Held from afar, aloft, th‘ Immortal Prize,
And urg‘d the rest by equal Steps to rise;
Just Precepts thus from great Examples giv‘n,
She drew from them what they deriv‘d from Heav‘n
The gen‘rous Critick fann‘d the Poet‘s Fire,
And taught the World, with Reason to Admire.
Then Criticism the Muse‘s Handmaid prov‘d,
To dress her Charms, and make her more belov‘d;
But following Wits from that Intention stray‘d;
Who cou‘d not win the Mistress, woo‘d the Maid;
Against the Poets their own Arms they turn‘d,
Sure to hate most the Men from whom they learn‘d.
So modern Pothecaries, taught the Art
By Doctor‘s Bills to play the Doctor‘s Part,
Bold in the Practice of mistaken Rules,
Prescribe, apply, and call their Masters Fools.
Some on the Leaves of ancient Authors prey,
Nor Time nor Moths e‘er spoil‘d so much as they:
Some dryly plain, without Invention‘s Aid,
Write dull Receits how Poems may be made:
These leave the Sense, their Learning to display,
And theme explain the Meaning quite away.
You then whose Judgment the right Course wou‘d steer,
Know well each ANCIENT‘s proper Character,
His Fable, Subject, Scope in ev‘ry Page,
Religion, Country, Genius of his Age:
Without all these at once before your Eyes,
Cavil you may, but never Criticize.
Be Homer‘s Works your Study, and Delight,
Read them by Day, and meditate by Night,
Thence form your Judgment, thence your Maxims bring,
And trace the Muses upward to their Spring;
Still with It self compar‘d, his Text peruse;
And let your Comment be the Mantuan Muse.
When first young Maro in his boundless Mind
A Work t‘ outlast Immortal Rome design‘d,
Perhaps he seem‘d above the Critick‘s Law,
And but from Nature‘s Fountains scorn‘d to draw:
But when t‘examine ev‘ry Part he came,
Nature and Homer were, he found, the same:
Convinc‘d, amaz‘d, he checks the bold Design,
And Rules as strict his labour‘d Work confine,
As if the Stagyrite o‘er looked each Line.
Learn hence for Ancient Rules a just Esteem;
To copy Nature is to copy Them.
Some Beauties yet, no Precepts can declare,
For there‘s a Happiness as well as Care.
Musick resembles Poetry, in each
Are nameless Graces which no Methods teach,
And which a Master-Hand alone can reach.
If, where the Rules not far enough extend,
(Since Rules were made but to promote their End)
Some Lucky LICENCE answers to the full
Th‘ Intent propos‘d, that Licence is a Rule.
Thus Pegasus, a nearer way to take,
May boldly deviate from the common Track.
Great Wits sometimes may gloriously offend,
And rise to Faults true Criticks dare not mend;
From vulgar Bounds with brave Disorder part,
And snatch a Grace beyond the Reach of Art,
Which, without passing thro‘ the Judgment, gains
The Heart, and all its End at once attains.
In Prospects, thus, some Objects please our Eyes,
Which out of Nature‘s common Order rise,
The shapeless Rock, or hanging Precipice.
I know there are, to whose presumptuous Thoughts
Those Freer Beauties, ev‘n in Them, seem Faults:
Some Figures monstrous and mis-shap‘d appear,
Consider‘d singly, or beheld too near,
Which, but proportion‘d to their Light, or Place,
Due Distance reconciles to Form and Grace.
A prudent Chief not always must display
His Pow‘rs in equal Ranks, and fair Array,
But with th‘ Occasion and the Place comply,
Conceal his Force, nay seem sometimes to Fly.
Those oft are Stratagems which Errors seem,
Nor is it Homer Nods, but We that Dream.
Still green with Bays each ancient Altar stands,
Above the reach of Sacrilegious Hands,
Secure from Flames, from Envy‘s fiercer Rage,
Destructive War, and all-involving Age.
See, from each Clime the Learn‘d their Incense bring;
Hear, in all Tongues consenting Paeans ring!
In Praise so just, let ev‘ry Voice be join‘d,
And fill the Gen‘ral Chorus of Mankind!
Hail Bards Triumphant! born in happier Days;
Immortal Heirs of Universal Praise!
Whose Honours with Increase of Ages grow,
As streams roll down, enlarging as they flow!
Nations unborn your mighty Names shall sound,
And Worlds applaud that must not yet be found!
Oh may some Spark of your Coelestial Fire
The last, the meanest of your Sons inspire,
(That on weak Wings, from far, pursues your Flights;
Glows while he reads, but trembles as he writes)
To teach vain Wits a Science little known,
T‘ admire Superior Sense, and doubt their own!
E greu de spus ce-i mai lipsit de har:
Poemul prost sau prostul comentar.
Mai rău e însă să nu ne plictisim,
Ci buna judecată s-o smintim.
Prost scriu câţiva, dar critică-un sobor –
Cam zece la un slab stihuitor.
Un tont dă singur seamă, ci prin rime
El odrăsleşte-n proză o mulţime.
Ca ornicul ni-e mintea – bine, rău,
Merg altfel toate, dar tu-l crezi pe-al tău.
La critici gustul e la fel de rar
Precum e la poeţi cerescul dar,
De eşti născut să critici sau să scrii,
Să te îndrume-a cerului făclii.
Pe alţii să-i înveţe negreşit
Doar cei aleşi, ce-au scris desăvârşit.
Autorul prea se-ncrede-n har, e drept,
Ci-un critic n-ar jura că-i prea-nţelept?
Sămânţa judecăţii de temei
Nu le lipseşte multora din ei:
Un strop de soare tot le-a fost menit,
Conturul, şters cum e, nu e greşit;
Cum însă orice a culorii pată
Îl face slut, şi dreapta judecată
De-nvăţătura proastă e strâmbată.
Pe mulţi îi strică şcolile, iar mulţi,
Din fire tâmpi, devin fudui inculţi;
Râvnind talentul, pierd a minţii stea
Şi se fac critici… spre a se apăra!
Toţi „ard” nespus, de sunt sau nu chemaţi,
Cu ură de emuli sau de castraţi.
Netotul află veşnic un cusur
Spre-a fi în ton cu-acei ce râd şi-njur‘.
Când Mevius pe-Apolo-l dă-n tărbacă,
Se află critici şui cari să-l întreacă.
Mulţi trec drept oameni culţi, apoi rapsozi,
Pe urmă critici, şi-n sfârşit nerozi.
Mulţi nu-s nici critici, dar nici scribi încai,
Precum catârii – nici măgari, nici cai.
Avem duium de semidocţi fudui,
Muşiţă de pe malul Nilului,
Neisprăviţi fără un nume-anume,
Din îndoielnic neam veniţi pe lume;
Doar mii de limbi sau una doar – sadea,
A fantelui! Îi poate număra.
Tu, ce-mparţi slava şi-o râvneşti şi vrei
Să ţi se spună Critic cu temei,
Să ştii ce caţi şi de ce eşti în stare
Ca-nvăţătură, gust şi înzestrare.
Te-ntinde cât ţi-e plapoma şi pune
Hotar între absurd şi-nţelepciune.
Natura toate le-a-ngrădit cu rost,
Deci şi pe om, înfumurat şi prost.
Cum, colo, mările-n uscat se-mplânt,
Iar colo dezvelesc întins pământ,
Şi-n suflet, cât memoria domneşte,
Solida raţiune se-ofileşte.
A-nchipuirii flacără omoară
Memoria cu-a ei figuri de ceară
Doar un tărâm i-e geniului menit;
E vastă arta, omul mărginit,
Restrâns la anumite arte, ori
La părţi ale acestor – deseori.
Ca regii pierdem tot ce-am cucerit,
În vana râvnă de-a avea-ndoit.
Oricine ar putea fi domn în lege
De s-ar opri la ceea ce-nţelege.
Întâi urmaţi Natura, judecând
Cu-al ei tipar, acelaşi orişicând.
Ea nu dă greş – magnifică, divină,
Universală, veşnică lumină,
Al artei ţel, măsură şi izvor,
Dă viaţă, forţă, farmec tuturor.
Din astă visterie arta-mparte,
Lucrând tăcut, fără serbări deşarte;
Iar sufletul, vestire cu prisos,
De duh şi vlagă umple-un trup frumos,
Mişcarea-ndrumă, nervii susţine
Şi, nevăzut, doar prin urmări rămâne.
Mulţi, plini de fantezie, nu-s în stare
S-o folosească – sunt lipsiţi de sare.
În loc de-a fi cum soţul şi soţia,
Des, bunul simţ luptă cu fantezia.
Condu pe-al muzei roib, nu-l îndemna,
Şi mai curând astâmpără-l din şa.
Pegas-ul e un cal mărinimos,
Atunci când e strunit e mai focos!
Ce legi au fost descoperite-alt‘dată
Natură sunt – dar sistematizată.
Ca libertatea, firea ştie doar
De legea ce şi-a pus chiar ea hotar.
Căci spune Grecia cea ştiutoare
Când bardul va să stea şi când să zboare;
Pe fiii săi ca în Parnas i-arată,
În vale, calea lor împovărată,
Iar sus, răsplata cea fără de moarte
Ce doar egalii lor pot să o poarte!
Ei au primit din cer, ca de la ei,
Iar pilda lor a devenit temei.
Un critic bun, stârnind văpăi divine,
Arată lumii unde să se-nchine
Ca slugă-a muzei, Critica găsea
Strai rar, cu gând de-a o-nfrumuseţa
Trişti epigoni, văzând cum că stăpâna
Nu-i rabdă, i-au cerut subretei mâna
Şi-au atacat poeţii, plini de ură,
Deoarece le-au dat învăţătură.
Atunci când doctorii prescriu un leac,
Spiţerii azi în doctori se prefac;
Împart reţetele de capul lor
Şi-l fac de basm pe omul ştiutor.
Mulţi peste file-antice-au tăbărât;
Nici viermii vremii nu distrug atât.
Mulţi, iar, neajutoraţi de fantezie,
Scriu seci reţete pentru poezie;
Nătângi, ei vor s-arate câte ştiu;
Ceilalţi explică – însă fistichiu.
De vrei să judeci fără părtinire,
Pătrunde-a fiecărui antic fire,
Aprofundează temă şi subiect,
Crez, ţară, duh al vremii, intelect.
Fără acestea toate-n faţa ta,
Poţi cleveti, dar nu şi critica.
Homer să-ţi fie studiu şi-ncântare,
Lectură ziua, noaptea – cugetare.
El te învaţă-a fi judecător,
Căci îţi arată-al muzelor izvor.
Citeşte-l pentru sine iar şi iar,
Luând muza mantuană comentar.
Când Maro s-a gândit printr-o lucrare
Să-ntreacă Roma cea nemuritoare,
Credea că e deasupra criticei,
Râvnind doar firea şi izvorul ei;
La urmă a-nţeles din amănunt
Că firea şi Homér tot una sunt
Convins, uimit, se-opreşte din avânt
Şi-aplică reguli stricte, ca şi când
Aristotel veghează orice rând.
Cinstirea celor vechi e , deci, temei –
Imiţi natura, îi imiţi pe ei.
Mai sunt şi frumuseţi ce nu apar
Prin trudă şi precepte, ci prin har.
Cu poezia, muzica-i de-o fire;
În amândouă pot să-şi dea de ştire
Splendori ce nu le-nvaţă nicio lege,
Pe care numai maestrul le alege.
Când câmpul regulii e prea îngust
(Ea-i doar un mijloc pentru bunul gust)
Iar o abatere e-n unison
Cu-naltul ţel, abaterea-i canon.
Astfel Pegasul, spre-a scurta din drum,
Se poate-abate din făgaş oricum.
Un critic bun nu-ncearcă să repare
Superba vină-a unui spirit mare;
Acesta din rutină se desparte
Şi-atinge culmea-adevăratei arte,
Ascunsă-n inimă, nu-n judecată,
Şi ţelul şi-l ajunge dintr-odată.
Într-un peisaj pot place ochilor
Tablouri parcă rupte din decor,
Aplică legea şi te ia la zor.
Ştiu, unii chiar pe-autori de mare clasă
Îi judec pentru-o abatere frumoasă.
Privite prea de-aproape sau în sine,
Sunt forme ce par slute şi meschine;
Acestor, cuvenita depărtare
Le dă şi frumuseţe şi culoare.
Un cap de oaste bun n-o să-şi arate
Mereu aceleaşi oşti şi nici pe toate;
Şi-n locul sau la timpul potrivit
Se-ascunde spre-a se crede c-a fugit.
Un truc nu e-un eres neapărat;
Nu moţăie Homer – noi am visat.
Altarul vechi e pururi viu şi-ntreg.
Căci nu-l atinge braţul sacrileg;
Ferit de foc, de pizma fără leac,
De crunt război sau de-un bicisnic veac.
Ai lumii cărturari le-nchin odoare
Şi-n zeci de limbi, cântări proslăvitoare!
Prinos le-aducă toţi prin glasul lor,
Ca să-plinească-al omenirii cor.
Salut, rapsozi din zile mai senine,
Fii fără moarte-ai laudei depline!
Cinstirea vă sporeşte an de an,
Ca râul care curge-n văi avan;
Popoare noi şi-o nenăscută lume
Vor preamări al vostru falnic nume!
Din focul vostru sfânt o rază doar
De-ar inspira umilul vost‘ vlăstar
(Cu aripi noi, la zboru-vă se-mbie,
Citeşte-aprins dar şovăie când scrie)
Pe fanţi să-nveţe legea legilor;
S-admire geniul, dar nu geniul lor!
Alexander Pope traducere de Leon Leviţchi

03 nov.

„Scrisoarea III” de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
A Sultan among those who over a language reign,
Who where the flocks are pastured, there stretches their domain,
Was sleeping on the hillside, his head laid on his arm,
When came to him a vision that did his spirit charm:
He saw the moon that nightly across the heavens ranged
Turn from her wonted journey and to a maiden changed,
He saw her glide towards him, with lovely downcast head,
And there was sorrow in her eyes; but spring bloomed at her tread;
While all the forest trembled, so wondrous war her grace,
And a thrill of silver ripples ran o ‘er the water’s face.
A mist like sparkling diamonds that did the vision daze
Lay on the earth enchanted, a bright illumined haze,
While the sound of whispered music sang through that wonderland,
And o ‘er the starry heavens a midnight rainbow spanned…
Her hair in raven tresses about her shoulders fell,
And taking his hand in hers, she these grave words did tell:
„Let be our lives united, my pain let yours enfold
That through your sorrow’s sweetness my sorrow be consoled…
Writ was it through the ages and all the stars record
That I shall be your mistress, and you shall be my lord.”
Now, as the Sultan marveled, softly she withdrew
And he felt as if within him a wondrous tree upgrew;
A tree that in an instant raised loftily its head
And to the far horizons its thrusting branches spread;
A tree of such a stature that even at midday
The farthest lands and oceans under its shadow lay.
While at the earth’s four corners rose up against the sky
Atlas, Caucasus, Taurus and the Balkan mountains high;
The wide Euphrates, Tigris, the Nile, the Danube old,
All ‘neath its boughs protecting their mighty waters rolled.
Asia, Europe, Africa and the desert stretching far,
The boats that on the lakes and seas and on the rivers are,
Billowing, boundless cornfields that tossed emerald locks,
And shores, and ships, and harbours with castles on the rocks,
All these spread like a carpet his vision did embrace,
Country next to country set, and race to race…
All these as in a mist of silver did he see,
A vast extending kingdom ‘neath the shadow of a tree.
The eagle that aspires the sky does dawdle not
With lazy wings, nor in among the branches squat ;
And now a wind of conquest the ancient forest fills
And shouts of Allah ! Allah ! echo among the hills,
As though a rising tempest does o’er the ocean roar
The deafening clash of battle, the thunderous clang of war;
Till loudly does the forest to that great gale resound
And bow before new Rome its branches to the ground.


Continuare »

© 2024 blog.ro-en.ro