Profesioniștii, dar și curioșii sunt așteptați miercuri, 28 martie 2018, de la ora 19:00, în Sala Perpessicius din Muzeul Național al Literaturii Române (Str. Nicolae Crețulescu nr. 8), la prima ediție a atelierelor de discuție din 2018: „Dramele traducătorului în budoarul autorului – Cum traducem limbajul licențios”. Este o discuție fără perdea despre provocările la care este supus traducătorul față în față cu limbajul licențios.

Ioana Miruna Voiculescu, membră ARTLIT și inițiatoarea acestei întâlniri, întreabă doi distinși traducători experimentați și curajoși, Luana Schidu (traducătoarea trilogiei „Jurnalul dragostei” de Anais Nin) și George Volceanov (cunoscut pentru isprava retraducerii lui Shakespeare cu expresiile obscene la locul lor) despre cuvinte tari, pudibonderie, cenzură și rostul lor în traducere.

Continuare »

Verbul a vorbi face parte din familia lexicală a substantivului vorbă (de la care s-a și format), însemnând „a avea facultatea de a articula cuvintele, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții”, stabilind sinonimie cu a grăi, a rosti, a spune, a zice. Varianta intranzitivă se referă la „a sta de vorbă” (a comenta, a discuta, a se întreține, a se înțelege, a se învoi, a se sfătui, a tăifăsui) ori la „a face o expunere; a ține un discurs”.

Există și o mulțime de sensuri adiacente – „a se adresa cuiva” ori „a se exprima într-o anumită limbă” ori „a-și spune cuvântul, a-și exprima voința”. Cele mai frumoase mi se par sensurile figurate, de pildă, felul în care toate lucrurile din jur și toate faptele noastre vorbesc despre noi („a face dovadă; a pleda în favoarea cuiva” – a adeveri, a atesta, a confirma). Pe lângă sinonimele menționate până acum, ar mai fi foarte, foarte, foarte multe regionalisme și arhaisme; aleg, la întâmplare, a blești, a glăsi, a băsădi, a turvini, a vorovi etc. Antonimul pare a fi unul singur – a tăcea.

Continuare »

Verbul a (se) îneca este obţinut prin derivare, din în- şi necat, care s-a păstrat, se pare, din limba latină – (e)nĕcāre („a ucide fără vărsare de sânge”). În accepţia de bază a termenului, acesta se referă la „a muri sau a face să moară, a-şi pierde viaţa prin sufocare în apă (sau în alt lichid)”. Una dintre cele mai cunoscute şi utilizate expresii care fac referire la acest sens este a se îneca (ca ţiganul) la mal, care înseamnă „a suferi un eşec în ultimul moment”.

Se foloseşte şi pentru navele care „suferă un naufragiu” şi le acoperă apele, stabilind sinonimie cu a se afunda, a se cufunda, a se scufunda. Din această semnificaţie derivă expresia parcă i s-au înecat corăbiile, care i se spune cuiva atunci când este trist, indispus. Valoarea tranzitivă este, de cele mai multe ori, despre ape – „a acoperi cu apă un loc, o arătură etc.”, sinonim cu a inunda, a potopi. Referirile la a îneca motorul maşinii implică, de asemenea, prezenţa lichidului în spaţii ce ar trebui să rămână uscate.

Continuare »

Ştiinţa e mare lucru în ziua de azi. De fapt, a fost în toată vremea, însă în timpurile noastre, mai mult ca oricând, informaţia înseamnă putere. Puterea să faci bine cu cele ce ştii, puterea să faci rău cu cele ce cunoşti despre oameni. Între ele, puterea ta de a alege.

Primul lucru pe care l-am observat citind articolul de dicţionar al verbului a şti a fost folosirea frecventă, în explicaţie, a familiei lexicale a lui a cunoaşte: a avea cunoştinţă (de…), a fi informat (în legătură cu…). Lucrurile care pot fi ştiute sunt din domenii diverse, teoretice sau practice, despre oameni străini sau despre noi înşine. În relaţiile cu oamenii, a-i cunoaşte poate să aibă ca urmare prietenia cu ei, sau obligaţia de a lua act de existenţa lor, adică imposibilitatea de a-i ignora, sau teama de ei, recunoaşterea lor de drept. Însă cele care m-au intrigat cel mai mult au fost cuvintele şi expresiile în compoziţia cărora intră verbul a şti.

Continuare »

Poate lucrul care m-a surprins cel mai mult învăţând lingvistica, a fost arbitrarul numelor pe care le au lucrurile. Pentru cei care nu şi-au bătut capul cu aşa materie în şcoli (de mare bătaie de cap aţi scăpat!), trebuie spus faptul că, după toate probabilităţile, numele lucrurilor au fost date la întâmplare, posibil de către indivizi mai creativi, iar procesul a avut la bază pura necesitate (presupun că nu se putea spune „aia” la toate). Misterul numelor este lămurit în Biblie, efortul denominativ aparţinând în parte lui Dumnezeu, în parte lui Adam. Precizarea mi se pare că este chiar un motiv în plus să validăm ipoteza lingvistică precizată la început: acolo unde omul nu are explicaţie, e loc de miracol biblic. Prin urmare, felul în care numim masa „masă” si casa „casă” e o pură întâmplare. Darul lăsat moştenire de Adam este, însă, la îndemâna noastră, pentru că ne exercităm acest drept în fiecare zi. A numi înseamnă a pune sau a da cuiva un nume. Acesta poate avea chiar forma unui calificativ sau a unei porecle, cu scopul de a intitula, a boteza.

Continuare »

În Mrea Britanie a apărut o carte inedită, despre cuvinte şi expresii care nu au echivalent în limba engleză (nici în alte limbi). Adam Jacot de Boinod a adunat în volumul „Toujours Tingo” o colecţie de informaţii interesante din peste 300 de limbi.

Continuare »