Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” – astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă – „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.

Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.

Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare – dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)

Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală – să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc – și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie – știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!

Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei – viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură – este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.

Continuare »

Termenii noi şi argotici apar şi îşi croiesc calea în conversaţiile zilnice şi în comunicarea online, devenind astfel relevanţi, aşa că lexicografii îi includ treptat în dicţionare. Dicţionarele „deschise” (în care oricine poate propune definiţii) reprezintă un prim nivel, din care ulterior vor fi selectaţi termenii care trec testul timpului.

Merriam-Webster Open Dictionary a acceptat deja termeni noi pentru 2016. Mulţi dintre aceştia sunt termeni interesanţi, fiind observată tendinţa de a combina două cuvinte combinate într-unul singur.

Continuare »

Verbul a reveni are, pe lângă sensul său cel mai cunoscut – „a veni din nou, a se întoarce”, un altul care pe mine m-a surprins. Format de la adjectivul reavăn, termenul acesta înseamnă „a deveni jilav, a se umezi”, prin urmare sinonimele sunt a jilăvi, a umezi.

Este, de fapt, un regionalism al cărui sens se poate referi la pământ şi la aer, şi a cărui nuanţă reflexivă se pare că este utilizată în sinonimie cu a se răcori, a răci, atunci când se vorbeşte despre timp („a pierde din căldura iniţială, a deveni mai rece”).

Continuare »

* hiadă (nimfă) apare ca noutate, se desparte hi-a-dă, este substantiv feminin cu genitiv-dativul hiadei şi pluralul hiade; este vorba despre numele unei vechi divinităţi, „nimfă a norilor încărcaţi de ploaie”

! hidalgo suferă ceva modificări în noul DOOM; rămâne substantiv masculin, dar nu se mai face nicio precizare legată de pronunţie (anterior varianta recomandată era cea original, cu hi>i), iar pe lângă articularea hidalgoul, primeşte şi formă de plural – hidalgo („titlu, purtat, în Evul Mediu, de unii nobili spanioli”)

! hidrant se desparte hi-drant (ca şi anterior), dar devine substantiv masculin şi rămâne cu o singură formă de plural – hidranţi

! hidrargir se desparte hi-drar-gir; este substantiv neutru sinonim cu mercur (simbol chimic Hg). Din aceeaşi familie lexicală, !hidrargirism (hi-drar-gi-rism) este substantiv neutru care înseamnă „intoxicaţie provocată de vaporii sau sărurile de mercur”.

! hidrofilie se desparte hi-dro-fi-li-e, este substantiv feminin cu articularea hidrofilia şi genitiv-dativul hidrofiliei; nu mai are formă de plural – „proprietate a unei substanţe de a fi hidrofilă (de a absorbi apa în mare cantitate)”

Verbul a (se) strica este foarte bogat în semnificaţii şi are o mulţime de sinonime. Înseamnă, în sensul său cel mai extins, „a (se) transforma din bun în rău”, fiind echivalent cu a (se) deteriora, a (se) degrada, a (se) defecta. Se foloseşte legat de lucruri care sunt distruse pentru a ajunge la ceva din interiorul lor sau aflat dincolo de ele (de exemplu, ouă, uşi, încuietori etc.) – situaţie în care cel mai utilizat sinonim este a sparge. De asemenea, se poate referi la materii organice – „a se descompune sub acţiunea agenţilor exteriori distructivi”, ori la aer – „a deveni greu respirabil din cauza unor substanţe sau mirosuri neplăcute, nocive”, stabilind sinonimie cu a (se) altera.

Se are în vedere efectul, rezultatul final – distrugerea, uneori subliniind şi intenţia – „a împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a se pune de-a curmezişul” – sinonim cu a tulbura, a zădărnici. Dincolo de toate, verbul este asociat foarte des cu greşeala – „a pricinui stricăciuni, daune, lipsuri”, ori cu inutilitatea – „a fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situaţie” – sinonim cu a vătăma. Deseori, implică şi vinovăţia – „a greşi, a se face vinovat de ceva”, mai ales atunci când este vorba despre a dăuna unei alte persoane – „a influenţa pe cineva în rău, a corupe”. Se poate strica sănătatea cuiva, starea sufletească sau morală, limba vorbită; se pot strica prietenii, farmece, petreceri, planuri, înţelegeri, legi, vieţi.

Continuare »