Verbul a voiaja înseamnă „a face un voiaj” şi este folosit mult mai rar decât sinonimul său, a călători. Asta se întâmplă pentru că termenul e mai nou, provenind din limba franceză – voyager, şi pare a se impune mai greu decât corespondentul său din clasa substantivelor – voiaj. Precizările din DOOM2 se referă la câteva dintre formele sale, cum ar fi indicativul prezent el voiajează, noi voiajăm, precum şi gerunziul voiajând.

Ştiu că oamenii obişnuiesc să-şi facă, în noaptea de Revelion, liste cu decizii pentru anul ce urmează. Eu n-am ţinut vreodată evidenţa – să văd când am spus, dac-am spus, ce-am spus şi de câte m-am ţinut. Or mai fi fost împlinite, nu zic nu, dar hotărârea unei astfel de nopţi, pe care o respect fără cusur de vreo 4 ani, a fost cea legată de voiajele în străinătate. Nu-mi dorisem niciodată asta, dar mi-am promis atunci cel puţin câte unul pe an.

Continuare »

Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Continuare »