Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin frumusețea și inventivitatea limbii ăsteia bătrâne. S-a format prin derivare, de la interjecția clamp, cu sufixul –ăni, și are două sensuri principale. Cel propriu înseamnă „a produce un zgomot specific prin lovirea a două obiecte (dure), prin închiderea violentă a unei uși, a unui capac, de papuci în mers etc.”, iar cel figurat – „a vorbi vrute și nevrute, mult și fără rost” – este folosit cu ironie, uneori determinat de structura „din gură”.

Partea foarte interesantă este utilizarea verbului cu referire precisă la berze – „a bate din cioc scoțând un sunet caracteristic”. Se mai folosește și cu privire la clănțănitul din dinți ori la dârdâit, la mâncatul cu zgomot, dar și pentru persoanele care tremură puțin (de bătrânețe). Mai există două variante fonetice asemănătoare – a clăpăi, a clămpăi, dar majoritatea sinonimelor fac trimitere la cea de-a doua semnificație – a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni. Pentru obiceiurile sale cele mai plăcute, românul a găsit câteva nume grozave. Mie mi se lipesc de suflet astea.

Continuare »

Verbul a bârfi este un termen cu origini necunoscute, fiind, conform unor cercetători ai limbii, o creaţie bazată pe relaţia expresivă cu boarfă şi a borfăi, cu fleancă ori fleoarţă. Are două sensuri principale, în funcţie de gradul de agresivitate la adresa altor persoane. Mai întâi, poate însemna „a vorbi mult şi fără rost, a îndruga verzi şi uscate”, fiind sinonim cu a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni.

Viaţa nu trebuie – şi nu poate fi – făcută doar din esenţă şi încrâncenare. Iar palavra e o activitate neserioasă, fără miez ori căutare, dar cred că tuturor ne e simpatică, căci are o savoare aparte, aceea a nimicului şi a nesemnificativului. Atunci când este, însă, răuvoitoare, devine detestabilă: „a vorbi de rău” – sinonim (iarăşi în grade diferite de răutate) cu a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a detracta, a huli, a ponegri, a ponosi.

Continuare »

Verbul a meliţa are două sensuri figurate importante, amândouă plecând de la semnificaţia proprie a termenului apărut, prin derivare, de la substantivul meliţă. Acesta din urmă denumeşte o „unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică” pentru „a zdrobi şi a curăţa cânepa şi inul de părţile lemnoase, pentru a alege fuiorul”.

Din acest punct de vedere privind lucrurile, este necesar a sublinia faptul că sinonimele cele mai interesante ale meliţei (ca unealtă) sunt substantivele frângător şi zdrobitor, iar de aici, cu trimitere la conotaţiile agresivităţii şi brutalităţii, apare primul sens figurat al acestei acţiuni – „a bate straşnic pe cineva”.

Continuare »

Din punctul meu de vedere, verbul a trăncăni face parte dintre cele care sună grozav. Înseamnă, conform dicţionarelor, „a vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute”, stabilind sinonimie cu a flecări, a sporovăi, a pălăvrăgi, a bârfi. Aspectul care mi-a atras atenţia a fost o altă serie de sinonime, care face mai curând referire la un aspect fizic, concret al verbului – a durăi, a durui, a hodorogi, a hurui, pentru că, iniţial, cuvântul se referea la tot soiul de zgomote neplăcute şi deranjante. De unde se vede că termenul are două conotaţii fundamentale, căci, aşa cum spune şi experienţa mea personală, pe cât de urât şi de prostesc este obiceiul trăncănelii-bârfă, pe atât de plăcută şi de relaxantă este minunata şi lăsata de la Dumnezeu trăncăneală-sporovăială cu amicii.

Continuare »