Verbul a frustra a fost o surpriză pentru mine, căci, uitându-mă după el în DEX, am constatat că are un singur sens de bază – „a lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept sau de un bun legitim”. Prin urmare, primul sens al termenului se referă la o lipsă sau o pierdere pe care o poate suferi statul ori o instituție – lucru absolut incompatibil cu ceea ce, în mintea mea, se lega de o stare de spirit pe care verbul acesta o conota.

Totuși, cuvântul face o trimitere și la oameni, fiind un echivalent al lui a priva ori a păgubi și stabilind sinonimie, prin extindere de sens, cu a înșela. Iar în acest context, paguba materială poate fi asociată, evident, cu sentimentul de frustrare – de care, presupun, statul și instituțiile sale sunt străine. Noi, pe de altă parte, trăim deplin acest simțământ sufocant și distructiv, care îți dă măsura desăvârșită a neputinței și nimicniciei. Mi se pare, însă, greșit să reducem totul la motive de ordin material.

Continuare »

Verbul a renunţa se referă la „a se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva, de a practica, de a exercita, de a mai întrebuinţa un anumit lucru”. Termenul are o conotaţie psihologică foarte puternică, putând să sugereze „a înceta de a mai râvni la ceva, a părăsi de bunăvoie ceva sau pe cineva, a nu mai dori” pur şi simplu. Acesta mi s-a părut a fi aspectul cel mai interesant – elementul volitiv. Renunţarea devine astfel un act conştient, o alegere, o decizie care, în ciuda faptului că pare a fi determinată de circumstanţe exterioare, corespunde de fapt (sau ar trebui) unei hotărâri personale şi asumate: „a înceta în mod voluntar să mai vrei ceva sau pe cineva, a se retrage în mod benevol”. Abia atunci semnificaţia verbului este deplină şi copleşitoare. Dintre sinonime, se pot aminti a abandona, a ceda, a se priva, a-şi refuza, a se lăsa, a se lepăda (popular), a desista (juridic).

Continuare »