Verbul a defăima înseamnă, în primul rând, „a vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputaţia cuiva”, fiind sinonim cu a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a denigra, a huli, a ponegri, a ponosi. Foarte rar, se foloseşte şi cu valoare reflexivă, stabilind echivalenţă de sens cu a (se) face de râs, a se compromite.

De asemenea rar utilizat şi învechit, termenul se poate referi la „a pune într-o situaţie de inferioritate, lezând demnitatea”, având în vedere sinonimie cu verbe precum a desconsidera, a dispreţui, a înjosi, a nesocoti, a subaprecia, a umili. Dintre antonime, se pot preciza a cinsti, a elogia, a glorifica, a preamări, a venera.

Continuare »

* a făli apare ca noutate, diferit de mai vechiul şi mai răspânditul reflexiv a se făli; este un lexem din fondul vechi, sinonim cu a preamări, având indicativul prezent el făleşte, imperfectul el fălea şi conjunctivul el să fălească

! a se făloşi trece în clasa reflexivelor; este un regionalism sinonim cu a se mândri şi are indicativul prezent el se făloşeşte, imperfectul el se făloşea, iar conjunctivul prezent el să se făloşească

! fălticenean înlocuieşte forma mai veche fălticinean, care dispare; adjectivul masculin are pluralul fălticeneni şi femininul fălticeneană-fălticenene. Termenul masculin se poate folosi şi ca substantiv, cu referire la cei care locuiesc în Fălticeni, căruia i se adaugă femininul !fălticeneancă, cu genitiv-dativul fălticenencei şi pluralul fălticenence.

* fără de apare ca prepoziţie din fondul vechi al limbii

* fărşerotă este substantiv feminin, cu genitiv-dativul fărşerotei şi pluralul fărşerote; termenul este un corespondent al masculinului (anterior existent) fărşerot–fărşeroţi, cu referire la membri ai comunităţii aromâne din Albania (din numele localităţii Frashëri)

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »