| I that in heill wes and gladnes, Am trublit now with gret seiknes, And feblit with infermite; Timor mortis conturbat me. |
Eu care-am fostu sănătos, De beteşuguri azi sunt ros, Pierit, slăbit din ce în ce: Timor mortis conturbat me. |
| My soul is dark – Oh! quickly string The harp I yet can brook to hear; And let thy gentle fingers fling Its melting murmurs o’er mine ear. If in this heart a hope be dear, That sound shall charm it forth again: If in these eyes there lurk a tear, ‘Twill flow, and cease to burn my brain. |
Mi-e sufletul întunecat. Hai, zi-mi din harpa ta cu-alinătoare strune, îndeamnă de pe ele spre-nălţimi un murmur tandru în auz să-mi sune. Nădejdi de mai rămân, să le adune din fundurile inimii la loc; vreo lacrimă stingheră de rămâne, curgând să-mi stingă al durerii foc. |
| But bid the strain be wild and deep, Nor let thy notes of joy be first; I tell thee, minstrel, I must weep, Or else this heavy heart will burst; For it hath been by sorrow nursed, And ached in sleepless silence long; And now ‘tis doom’d to know the worst, And break at once – or yield to song. |
Dar cântecul să-l faci intens, adânc, şi nu întâi să-mi zici de veselie: căci musai, barde, mi-e acum să plâng, ori inima-mi s-o rumpe în vecie. Hrănită ziua numai cu jelie, tovarăş noaptea dorul greu i-a fost: de-acu sfârşitul poate doar să-l ştie, ori poate-n cânt să afle adăpost. |
| Byron | traducere de Paul Abucean |
| To sit on rocks, to muse o’er flood and fell, To slowly trace the forest’s shady scene, Where things that own not man’s dominion dwell, And mortal foot hath ne’er or rarely been; To climb the trackless mountain all unseen, With the wild flock that never needs a fold; Alone o’er steeps and foaming falls to lean; This is not solitude, ‘tis but to hold Converse with Nature’s charms, and view her stores unrolled. |
Să şezi visînd pe ţărm, pe lunci, pe stînci, să mergi unde-i pădurea mai obscură, în locuri unde tainele-s adînci şi unde tu eşti cea dintîi făptură; să vezi de sus ce alţii nu văzură, s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta, s-admiri un pisc, un hău, o apă pură nu-i a fi singur, ci a conversa cu farmecul Naturii, cu măreţia sa. |
| But midst the crowd, the hurry, the shock of men, To hear, to see, to feel and to possess, And roam alone, the world’s tired denizen, With none who bless us, none whom we can bless; Minions of splendour shrinking from distress! None that, with kindred consciousness endued, If we were not, would seem to smile the less Of all the flattered, followed, sought and sued; This is to be alone; this, this is solitude! |
Dar în mulţime, forfotă, foială, s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi, pierdut, pribeag, muncit de îndoială, lipsit de ale dragostei dovezi, neadecvat, scăzut, lovit de boală! Să n-ai un prieten, un ortac, un frate, să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi, cu milioane-n faţă şi în spate e a fi singur, e singurătate! |
| Byron | traducere de Paul Abucean |
| Mean while, the Leaves, That, late, the Forest clad with lively Green, Nipt by the drizzly Night, and Sallow-hu‘d, Fall, wavering, thro‘ the Air; or shower amain, Urg‘d by the Breeze, that sobs amid the Boughs. Then list‘ning Hares foesake the rusling Woods, And, starting at the frequent Noise, escape To the rough Stubble, and the rushy Fen. Then Woodcocks, o‘er the fluctuating Main, That glimmers to the Glimpses of the Moon, Stretch their long Voyage to the woodland Glade: Where, wheeling with uncertain Flight, they mock The nimble Fowler‘s Aim. – Now Nature droops; Languish the living Herbs, with pale Decay: And all the various Family of Flowers Their sunny Robes resign. The falling Fruits, Thro‘ the still Night, forsake the Parent-Bough, That, in the first, grey, Glences of the Dawn, Looks wild, and wonders at the wintry Waste. |
Iar frunzele-ntre timp, Ce-n verde viu pădurea le-mbrăcase, De-ai nopţii stropi pişcate, şi livide, Cad rar şi-ncet, sau ca o ploaie iute, Când vântul, suspinând prin crengi, le smulge. Apoi fricoşii iepuri lasă crângul Şi, tresărind la zgomote, aleargă Spre mirişti aspre sau spre bălţi cu trestii; Sitari, peste întinderi mişcătoare, Ce scânteiază la lumina lunii, Mai vin o dată spre poieni de codri, Şi, dând ocol, îşi râd de pădurarul Cu arcu-ntins. Natura-ngenunchează, Şi ierburile lâncezesc, bolnave, Şi-a florilor familii felurite Îşi pierd vestmântul însorit. Iar noaptea, Cad poame şi se rup de creanga mamă, Ce-n zori, la primul licăr sur, arată Pustie, şi se miră de ruină-i. |
| I was angry with my friend: I told my wrath, my wrath did end. I was angry with my foe: I told it not, my wrath did grow. |
Pe-un prieten eu m-am mâniat: Mi-am spus durerea, m-a lăsat. M-am mâniat pe un duşman: N-am spus-o, a crescut avan. |
| And I watered it in fears Night and morning with my tears, And I sunned it with smiles And with soft deceitful wiles. |
Şi am udat-o tot cu groază, Cu lacrimi am ţinut-o trează; Şi-am însorit-o cu zâmbiri, Şi cu viclene uneltiri. |
| And it grew both day and night, Till it bore an apple bright, And my foe beheld it shine, And he knew that it was mine, – |
Şi-atât de mult crescu cumplita, Încât un mândru măr rodit-a; Şi-al meu duşman, zărindu-mi-l Pe creangă sus, veni tiptil, |
| And into my garden stole When the night had veiled the pole; In the morning, glad, I see My foe outstretched beneath the tree. |
Furiş, în miezul nopţii-adânce, La mărul meu, ca să mi-l mânce; Şi-n zori, ferice sunt cât zece Să-l văd sub pom, întins şi rece. |
| William Blake | traducere de Paul Abucean |
| If there is any life when death is over, These tawny beaches will know much of me, I shall come back, as constant and as changeful As the unchanging, many-colored sea. |
De este viaţă când se-ncheie moartea, M-or recunoaşte plajele-aurii Când, precum marea – veşnic schimbătoare Şi veşnic ea – la ţărm voi reveni. |
| If life was small, if it has made me scornful, Forgive me; I shall straighten like a flame In the great calm of death, and if you want me Stand on the sea-ward dunes and call my name. |
Semeaţă dac-am fost, fii bun, mă iartă: Mi s-o-ndrepta, cu moartea, duhul van. Iar când ţi-e dor de mine, de pe dune Tu să mă strigi, cu faţa spre ocean. |
| Sara Teasdale | traducere de Paul Abucean |
© 2026 blog.ro-en.ro