Verbul a mieuna este derivat dintr-o interjecție, o onomatopee care imită strigătul pisicii. Termenul se referă, prin urmare, la aceste animale – „a scoate sunete prelungi caracteristice speciei, a scoate un mieunat, a face miau”, fiind sinonim cu a miorlăi, a mioni ori cu regionalismul a miorțăi.

Și, evident, cam asta e toată filosofia pisicească – ați putea să-mi ziceți… Așa o părea la prima vedere. Dar, după ce își ia omul mâță pe lângă casă, descoperă foarte repede că alta-i socoteala. Și nu-i simplă deloc!

Continuare »

Verbul a (se) miorlăi s-a format prin derivare de la interjecția miorlau, cuvânt care imită strigătul pisicii, și se folosește, mai întâi de toate – evident – cu sensul de „a scoate miorlăituri, sunete prelungi, caracteristice speciei”.

Celelalte sensuri sunt figurate și se referă la oameni, fiind utilizate cu nuanță depreciativă, pentru a denumi fie acțiunea de „a cânta prost”, fie pe cea de „a plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas” (mai ales despre copii) sau „a vorbi cu glas subțire și tânguitor; a cere cu voce umilă; a vorbi întruna despre neplăcerile proprii, căutând să trezească milă”.

Termenul are câteva variante interesante, utilizate regional – a mierlăi, a miorlâi, a miorțăi. Sinonimele sunt, în funcție de situația de comunicare – a geme, a miauna, a mieuna, a se miorcăi, a plânge, a se sclifosi, a se smiorcăi.

Continuare »