Verbul a (se) îngropa are două sensuri fundamentale, din care, mai apoi, derivă o serie de semnificaţii figurate. Are în vedere, mai întâi, obiceiul (întâlnit la multe dintre culturile lumii antice şi contemporane) de „a băga un mort în groapă (respectând un anumit ceremonial)”, fiind sinonim cu a înmormânta, a înhuma, a astruca (învechit şi regional). Se spune, metaforic, ne îngropă pe toţi despre aceia care, în general, deşi au un stil de viaţă dezordonat şi le fac necazuri multora, mor ultimii, supravieţuindu-le victimelor lor.

Într-o accepţie mai largă, înseamnă „a pune într-o groapă, acoperind cu pământ; a (se) băga în pământ, a (se) acoperi cu pământ”, referindu-se aici la orice fel de îngropare, inclusiv la cea asociată muncilor câmpului – „a muşuroi o plantă”. Însă cele mai multe dintre antonime se opun, cu precădere, primului înţeles al termenului – a deshuma, a dezgropa, a dezmormânta.

Continuare »

Verbul a înmormânta are semnificaţii clare şi – dureros de – puţin interpretabile. Înseamnă, din punct de vedere al denotaţiei, „a aşeza în mormânt (respectând anumite ritualuri)” (stabilind sinonimie cu a îngropa, a înhuma, a mormânta, a astruca), iar în accepţie conotativă – „a trece sub tăcere, a da ceva uitării”.

Vorba asta este, din aproape toate punctele de vedere, o tragedie. Da, ştiu că moartea şi-ngropatul sunt lucruri fireşti în natură (numai omul le face dramatice, parcă zicea Preda). Însă oricum ar fi, golul acela enorm care se cască în viscere când cineva pleacă nu-mi pare deloc vreun fapt comun. Şi nici n-aş vrea să-mi devină obişnuinţă – să fie el cât de firesc s-o vrea!

Continuare »