Verbul a (se) îngropa are două sensuri fundamentale, din care, mai apoi, derivă o serie de semnificaţii figurate. Are în vedere, mai întâi, obiceiul (întâlnit la multe dintre culturile lumii antice şi contemporane) de „a băga un mort în groapă (respectând un anumit ceremonial)”, fiind sinonim cu a înmormânta, a înhuma, a astruca (învechit şi regional). Se spune, metaforic, ne îngropă pe toţi despre aceia care, în general, deşi au un stil de viaţă dezordonat şi le fac necazuri multora, mor ultimii, supravieţuindu-le victimelor lor.

Într-o accepţie mai largă, înseamnă „a pune într-o groapă, acoperind cu pământ; a (se) băga în pământ, a (se) acoperi cu pământ”, referindu-se aici la orice fel de îngropare, inclusiv la cea asociată muncilor câmpului – „a muşuroi o plantă”. Însă cele mai multe dintre antonime se opun, cu precădere, primului înţeles al termenului – a deshuma, a dezgropa, a dezmormânta.

Sensurile figurate au, şi ele, grade diferite de generalitate. Primul trimite la acţiunea de „a (se) cufunda în ceva sau undeva astfel încât să fie acoperit din toate părţile” – sinonim cu a afunda, a cufunda, a înfunda, iar un al doilea sens figurat, cu nuanţă reflexivă, are în vedere exclusiv un demers al omului de „a se instala într-un loc retras, întrerupând legăturile obişnuite cu lumea”.

În expresii, se pot îngropa o mulţime de lucruri într-o mulţime de medii: se pot îngropa zilele cuiva – „a face nenorocit pe cineva”, se poate îngropa faţa/obrazul în palme atunci când omul e doborât de ruşine sau de necaz, se poate îngropa în cărţi elevul/studentul adâncit în studiu. Sentimentele umane, cele de care ne este ruşine sau pe care nu le dorim în viaţa noastră, despre care credem că ne fac mai mult rău decât bine, obişnuim să le îngropăm adânc în suflet, încercând să le anulăm.

Oricum ar fi, istoria cu îngropatul este, în viaţa omului, inevitabilă şi dureroasă. Vine o zi pentru el, oricât de mult ne-am preface că nu există… Oricât am pretinde că nu ne priveşte şi nu ne interesează când li se întâmplă altora… De fapt, uneori mi se pare că cele mai adânci spaime ni se nasc din… îngropări. De diferite feluri: de oameni dragi şi duşi, de adevăruri nerecunoscute ori nerostite, de sentimente înfricoşate şi copleşitoare, ori – dimpotrivă – de linişti gonite şi neregăsite. Ori din îngropare de sine sub molozul lumii tale prăbuşite…