Verbul a înmormânta are semnificaţii clare şi – dureros de – puţin interpretabile. Înseamnă, din punct de vedere al denotaţiei, „a aşeza în mormânt (respectând anumite ritualuri)” (stabilind sinonimie cu a îngropa, a înhuma, a mormânta, a astruca), iar în accepţie conotativă – „a trece sub tăcere, a da ceva uitării”.

Vorba asta este, din aproape toate punctele de vedere, o tragedie. Da, ştiu că moartea şi-ngropatul sunt lucruri fireşti în natură (numai omul le face dramatice, parcă zicea Preda). Însă oricum ar fi, golul acela enorm care se cască în viscere când cineva pleacă nu-mi pare deloc vreun fapt comun. Şi nici n-aş vrea să-mi devină obişnuinţă – să fie el cât de firesc s-o vrea!

Am citit undeva – nu mai ţin minte unde – că dac-am face un exerciţiu zilnic de imaginaţie şi ne-am gândi măcar un minut la moarte, am accepta mai uşor realitatea inevitabilă a acesteia… Poate referitor la moartea noastră, mi se pare. Da, presupun că mi-aş accepta mai uşor soarta – vreau să cred că m-aş putea stinge în linişte, fără convulsie ori dramă, deşi nu fără lacrimă.

Despre dispariţiile celorlalţi, însă… cred că e puţin altă poveste. Oameni dragi, părinţi, iubiţi, copii… Sunt alte lucruri acolo în discuţie, alte otrăvuri acţionează, alte lumi se prăbuşesc, alte artere sunt secţionate şi alte strigăte trebuiesc amuţite. Cred că e mai greu când rămâi în urmă şi trebuie să te împaci singur pe tine. Pacea i-e dată celuilalt… Aşa să-i fie.