Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

Continuare »

Verbul a gândi are o sumedenie de accepţii, unele extrem de diverse. Cel mai superficial, întrucâtva, sugerează formarea unei idei despre un lucru, un altul se referă la pătrunderea cu mintea în profunzimea lucrurilor, mergând chiar până la sublinierea calităţilor creative ale spiritului uman, a originalităţii ideilor despre obiectele şi fenomenele din realitatea înconjurătoare. Astfel privind lucrurile, sinonimia cu a reflecta trimite frumos la oglindă, sugerând capacitatea omului de a-şi răsfrânge în mental lumea în care vieţuieşte.

Răsărite deci într-un univers complex al reprezentărilor, gândirile pot avea forma unor idei fulgerătoare („a-i trece prin minte că”), a unor convingeri sau credinţe personale („a crede, a socoti că”), a unor repere folosite în luarea deciziilor („a lua în considerare”), a unor amintiri („a evoca în memorie sau în imaginaţie”), a unei înţelegeri superioare asupra lucrurilor („a-şi da seama sau a fi conştient de”), a unor dorinţe ori finalităţi („a proiecta în gând, a avea în intenţie să”), ori a unor creaţii inedite („a inventa, a concepe ceva concret sau abstract”).

Continuare »

Zilele astea am căutat prin dicţionare un verb pe care să-l pot numi cu toată inima „cel mai optimist”. Căutarea a fost grea, iar alegerea dificilă, însă n-o să vi le aduc în atenţie pe toate cele care mi-au trecut prin minte… poate să le vină şi lor, într-o bună zi, rândul. Destul să spun că sufletul meu neostoit şi etern optimist s-a oprit de bunăvoie asupra lui a spera. Structurile cu înţeles similar se referă la „a considera ca realizabilă o dorinţă”, „a avea speranţă” sau „a aştepta cu încredere”, dar şi mult mai colocvialul „a trage nădejde”. Teribil de frumoase mi s-au părut sinonimele: a nădăjdui – pentru că nu se poate româneşte fără slavoneşte, a crede – pentru că nu se poate speranţă fără credinţă, a (se) aştepta – pentru că nu se poate nici fără răbdare. M-au luat însă prin surprindere vreo doi termeni învechiţi şi folosiţi regional, precum a se nădăi şi a upovăi, care se adaugă unei sfere semantice din care nu lipseşte un substantiv feminin ciudat, pe care nu l-aş fi intuit nicicând – spéra, sinonimă cu nădejdea şi credinţa, toate opuse disperării şi deznădejdii.

Continuare »