Zilele astea am căutat prin dicţionare un verb pe care să-l pot numi cu toată inima „cel mai optimist”. Căutarea a fost grea, iar alegerea dificilă, însă n-o să vi le aduc în atenţie pe toate cele care mi-au trecut prin minte… poate să le vină şi lor, într-o bună zi, rândul. Destul să spun că sufletul meu neostoit şi etern optimist s-a oprit de bunăvoie asupra lui a spera. Structurile cu înţeles similar se referă la „a considera ca realizabilă o dorinţă”, „a avea speranţă” sau „a aştepta cu încredere”, dar şi mult mai colocvialul „a trage nădejde”. Teribil de frumoase mi s-au părut sinonimele: a nădăjdui – pentru că nu se poate româneşte fără slavoneşte, a crede – pentru că nu se poate speranţă fără credinţă, a (se) aştepta – pentru că nu se poate nici fără răbdare. M-au luat însă prin surprindere vreo doi termeni învechiţi şi folosiţi regional, precum a se nădăi şi a upovăi, care se adaugă unei sfere semantice din care nu lipseşte un substantiv feminin ciudat, pe care nu l-aş fi intuit nicicând – spéra, sinonimă cu nădejdea şi credinţa, toate opuse disperării şi deznădejdii.

O să-i las la o parte pe cei care susţin sus şi tare că să speri ca prostu’ nu-i vreo idee grozavă – de parcă să nu mai aştepţi nimic ca deşteptu’ o fi vreo inginerie. Mie nu-mi plac oamenii fără speranţe. Sincer, îmi par mincinoşi, ipocriţi şi laşi. Pentru că e mult mai greu să speri, riscând să fii dezamăgit şi nevoit să o iei de la capăt, decât să te blazezi pretinzând că viaţa nu te mai poate surprinde. Nu-mi place plictiseala, nu-mi place atitudinea „ce te-agiţi, că şi-aşa nu iese”. Speranţele mele sunt motoarele mele. Şi nu mă refer aici la mărunţişurile egoiste (pe care – de ce să nu spun tare că – le am), ci la speranţa aceea de zice că or să fie toate bune. Cred că de aici îmi vin mie puterea şi frumuseţea miraculoase ale sufletului… Par neajutorată şi pocită atunci când mă cuprinde deznădejdea, dar îmi îngădui momentele de slăbiciune pentru că zace în mine străvechea credinţă a dualităţii lumii în care m-am născut: nu pot Bine în absenţa Răului, nu simt Fericire fără rana Durerii, nu ştiu Libertate fără cunoaşterea Marginii puterilor mele. Acesta este motivul pentru care scurtele rătăciri în labirintul spaimelor mele interioare n-au nimic a face cu pierderea speranţei. Eu rămân, fără umbră de îndoială, un om aşteptând şi muncind pentru liniştea de mâine, pentru împlinirea în care am încredere.