Verbul a cutreiera vine din limba latină (contribulare) și apare lămurit în dicționare mai mult cu ajutorul sinonimelor – a străbate, a colinda (în lung și-n lat), a umbla (din loc în loc), echivalent, prin extindere de sens, cu a hoinări, a vagabonda. Are și o utilizare reflexivă, mai neobișnuită, care înseamnă a se perinda.

În afară de acestea, o multitudine de alte lexeme se aliniază lui, din punctul de vedere al semnificației, în diferite contexte: a bate, a călători, a călca, a se duce, a flana, a frecventa, a merge, a ocoli, a parcurge, a peregrina, a petrece, a (se) plimba, a se plimbarisi, a rătăci, a răzbate, a traversa, a treiera, a vântura, a vizita.

Continuare »

Verbul a colinda este obținut, prin derivare regresivă, din substantivul colindă. Are un sens de bază, venit din vechile tradiții populare – „a umbla, în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grâu)”, obicei din care s-a născut semnificația generică de „a serba Crăciunul”. Un sens figurat și regional care pornește de aici se referă la păsări: „a ciripi la festrele cuiva”.

O accepție mai vastă a termenului are în vedere acțiunea de „a umbla de colo până colo, dintr-un loc în altul” ori de „a bate un drum”, fie pentru „a căuta pe cineva sau ceva”, fie pentru „a veni sau a se duce la cineva”. Probabil cel mai cunoscut sens figurat al termenului se referă la „a petrece cu gândul”.

Continuare »

Verbul a (se) plimba înseamnă, în sensul său cel mai larg, „a umbla în voie dintr-un loc în altul pentru a se recrea, a se deplasa fără grabă şi fără ţintă, a face mişcare, a lua aer”. Se poate, de asemenea, referi la o acţiune împreună cu altcineva – „a duce, a purta (oameni sau animale); a scoate şi a însoţi pe cineva la plimbare”, ori asupra unui lucru – „a mişca un obiect încoace şi încolo, a trece dintr-o parte în alta”. De asemenea, se pot plimba ochii sau privirile („a trece cu vederea în repetate rânduri”).

Sinonimele sunt destul de numeroase, cu nuanţe expresive diferite – a călători, a colinda, a cutreiera, a (se) mişca, a parcurge, a străbate, a vântura, dar şi termeni familiari ori regionali – a se plimbarisi, a se şeităli, a şpariţi. Desigur, preferatele mele sunt tot expresiile: „a se plimba ca vodă prin lobodă” (adică a umbla în toate părţile fără nicio piedică), „a plimba degeaba cărţile la şcoală” ori imperativele „du-te de te plimbă!” şi „plimbă ursu’!” (adică „vezi-ţi de treabă!, du-te şi lasă-mă-n pace!, fugi de-aici!, pleacă!”)

Continuare »

Verbul a voiaja înseamnă „a face un voiaj” şi este folosit mult mai rar decât sinonimul său, a călători. Asta se întâmplă pentru că termenul e mai nou, provenind din limba franceză – voyager, şi pare a se impune mai greu decât corespondentul său din clasa substantivelor – voiaj. Precizările din DOOM2 se referă la câteva dintre formele sale, cum ar fi indicativul prezent el voiajează, noi voiajăm, precum şi gerunziul voiajând.

Ştiu că oamenii obişnuiesc să-şi facă, în noaptea de Revelion, liste cu decizii pentru anul ce urmează. Eu n-am ţinut vreodată evidenţa – să văd când am spus, dac-am spus, ce-am spus şi de câte m-am ţinut. Or mai fi fost împlinite, nu zic nu, dar hotărârea unei astfel de nopţi, pe care o respect fără cusur de vreo 4 ani, a fost cea legată de voiajele în străinătate. Nu-mi dorisem niciodată asta, dar mi-am promis atunci cel puţin câte unul pe an.

Continuare »

Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Continuare »