Verbul a (se) creştina este un derivat al termenului creştin, având legătură – exclusiv, cum pare la o primă vedere – cu sensul de bază al acestuia. Se referă, deci, la „a deveni creştin sau a face să se creştineze”, stabilind sinonimie aproape definitivă cu verbul a (se) boteza – în religia creştină, desigur, pentru că nu cunosc o alta care să aibă acest obicei. Nu există niciun fel de umbră de îndoială asupra felului în care trebuie folosit acest verb şi, dincolo de faptul că se pot oficia creştinări aproape tot timpul anului, valoarea gestului pare a fi legată de sărbătoarea Bobotezei şi de numele lui Ioan Botezătorul, evenimente religioase de seamă ale perioadei în care ne aflăm acum.

Continuare »

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

Verbul a se îndoi porneşte, ca semnificaţie, de la ideea de „dublu”, privită însă din puncte de vedere diverse. Se poate referi la plierea unui întreg în două sau mai multe părţi, realizându-se strângerea unei stofe, hârtii sau a unui material, punând marginile una peste alta şi, eventual, repetând operaţiunea, moment în care devine sinonim cu a împături. Acţiunea presupune în acesta caz o oarecare conservare a materiei, pentru că se realizează re-dispunerea şi rearanjarea acesteia, nu modificarea ei ca masă. Lucru ce nu se poate spune despre a îndoi atunci când se referă la lichide, devenind sinonim cu a dilua, a boteza, a subţia deoarece cantitatea creşte, e adevărat, dar îşi pierde proprietăţile; termenul poate fi folosit şi pentru a sugera, deci, dublarea, mărirea, înmulţirea.

Continuare »

Poate lucrul care m-a surprins cel mai mult învăţând lingvistica, a fost arbitrarul numelor pe care le au lucrurile. Pentru cei care nu şi-au bătut capul cu aşa materie în şcoli (de mare bătaie de cap aţi scăpat!), trebuie spus faptul că, după toate probabilităţile, numele lucrurilor au fost date la întâmplare, posibil de către indivizi mai creativi, iar procesul a avut la bază pura necesitate (presupun că nu se putea spune „aia” la toate). Misterul numelor este lămurit în Biblie, efortul denominativ aparţinând în parte lui Dumnezeu, în parte lui Adam. Precizarea mi se pare că este chiar un motiv în plus să validăm ipoteza lingvistică precizată la început: acolo unde omul nu are explicaţie, e loc de miracol biblic. Prin urmare, felul în care numim masa „masă” si casa „casă” e o pură întâmplare. Darul lăsat moştenire de Adam este, însă, la îndemâna noastră, pentru că ne exercităm acest drept în fiecare zi. A numi înseamnă a pune sau a da cuiva un nume. Acesta poate avea chiar forma unui calificativ sau a unei porecle, cu scopul de a intitula, a boteza.

Continuare »