Cel mai vechi dicţionar cunoscut datează din anul 600 î.Ch., a fost găsit în Mesopotamia şi e scris în akadiana (limba folosită de asirieni şi de babilonieni).

Cel mai vechi dicţionar explicativ pentru limba engleză datează de la 1604 („A Table Alphabeticall” de Robert Cawdrey), iar dicţionare importante, cum ar fi cel publicat de lexicologul american Noah Webster în 1828, mai trezesc interesul şi astăzi.

Preocupările de elaborare a unui dicţionar al limbii române au fost mai târzii, apărând prin secolul al XVIII-lea. Samuil Micu a întocmit, spre 1800, „Dicţionarium Valachico-Latinum”, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Din păcate, autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat. La scurtă vreme, tipografia primeşte un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi (româno-latino-maghiaro-german), al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului. În 1825 a apărut „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu”, lucrare cunoscută ca „Lexiconul de la Buda”, cu aproximativ 10.000 de termeni.

De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii transilvăneni care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit o lucrare în acest sens: „Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi”, apărută la Buda, în 1819 (reprodusă şi în „Lexiconul de la Buda”).

Primul dicţionar explicativ complet al limbii române este „Condica limbii româneşti”, elaborat de Iordache Golescu şi terminat în 1832. Este un dicţionar explicativ, enciclopedic şi etimologic, rămas până astăzi în manuscris. Autorul a lucrat la el circa 30 de ani, dovedind vaste cunoştinţe.

Continuare »

! agríş / ágriş („arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate şi cu fructe comestibile, care creşte spontan în regiunile de munte”) are, de-acum înainte, două variante de pronunţie; pluralul agrişi acceptă şi el două modalităţi de accentuare, cum, de altfel, se întâmplă şi cu fructele agrişe

* agroalimentár e un nou adjectiv compus, cu silabaţie (a-gro-); forma de feminin este agroalimentáră, iar pluralul este agroalimentári – agroalimentáre; alţi compuşi de tipul acesta sunt * agroindustrial, * agroturism

! ahtiá este inclus în noul DOOM, precizându-se că există doar cu valoare reflexivă, ea însăşi rar folosită; ultimele două silabe sunt (-ti-a), iar formele indicate se ahtiáză, ne ahtiém, să se ahtiéze, ahtiíndu-se stabilesc paradigma termenului; personal, mi se pare că mult mai folosit este adjectivul ahtiat, provenit din participiul acestui verb

! aici apare şi el cu o modificare; rămâne singura formă corectă a acestui adverb de timp, renunţându-se definitiv la aicea, care era şi el acceptat anterior

* aide-mémoire completează seria cuvintelor străine recent intrate în limbă, de data aceasta din franceză, cu pronunţia [edmemoár], cu despărţirea grafică în (ai-de-mé-moi-re); este înregistrat ca substantiv neutru, cu formă articulată aide-mémoire-ul şi pluralul aide-mémoire-uri

* acru are, în noul DOOM, pe lângă valoarea de adjectiv şi de substantiv masculin care numeşte o „unitate de măsură”, un al treilea sens: substantiv neutru care denumeşte un „gust”, cu forma articulată acrul.

* activ se află aproximativ în aceeaşi situaţie pentru că, la adjectivul şi la substantivul care înseamnă „grup de activişti”, se adaugă substantivul neutru cu sinonimul „bunuri”, având pluralul active.

! acvaforte este un substantiv feminin căruia îi sunt precizate semnificaţia – „gravuri” şi forma de plural acvaforte.

* acvaplanare este un termen despre care şoferii ar avea multe de spus; DOOM-ul ne spune abia acum că există, cu articularea pentru genitiv-dativ – acvaplanării.

! adagio îşi modifică pronunţia; astfel, cuvântul are o silabă mai puţin: în loc de -gi-o spunem -gio.

! abrupt apare cu modificare la nivelul silabisirii, pentru simplul fapt că abia noua lege ortografică aprobă despărţirea |a-brupt|; până acum, varianta corectă era |ab-rupt|.

* abrupt ca substantiv cu pluralul abrupturi este pentru prima dată menţionat, independent de valoarea mai veche, adjectivală.

! absolvi este precizat o singură dată, cu ambele accepţii explicate între paranteze: „a termina un ciclu de învăţământ”, „a scuti de pedeapsă”; diferenţa faţă de dicţionarul anterior este unificarea formelor verbale, indiferent de sensul în care este folosit cuvântul; se renunţă, astfel, la forma (eu) absolvesc şi (el) să absolvească din paradigma verbului cu primul sens; rămân corecte unicele (eu) absolv, (el) absolvă, (el) să absolve.

! abstract şi toată familia lui lexicală îşi modifică despărţirea în silabe; sunt corecte de acum înainte: |ab-stract|, |ab-stractiza|, |ab-stractizare| ş.a.m.d.; prima silabă avea, până acum, forma abs-.

! abstracţie stabileşte sinonimie cu abstracţiune în condiţiile în care se face referire la „lucru abstract”, însă rămâne unica posibilitate în structuri de genul „a face abstracţie”.

! abţine este pentru prima dată verb cu puteri depline, deoarece până acum se făcea trimitere la a ţine; formele indicate sunt următoarele: eu mă abţin, tu te abţii, noi ne abţinem, voi vă abţineţi, ei se abţin, el/ei să se abţină, gerunziul abţinându-se şi participiul abţinut.

Vebul a conjectura vine din limba franceză – conjecturer, la rândul lui provenit din latină – conjecturare. Termenul are legătură cu substantivul cu care se înrudește – conjectură (părere neconfirmată, opinie bazată pe aparențe; ipoteză, presupunere, prezumție, supoziție). Înseamnă, prin urmare, „a face o conjectură”, adică „a judeca după aparențe, prin conjectură”, fiind sinonim cu a presupune, a bănui.

Atunci când l-am întâlnit prima dată, verbul acesta mi s-a părut extrem de ciudat… Nu mă refer neapărat la aspectul lui sonor neobișnuit sau la raritatea utilizării sale, cât la felul în care, deși are aceste caracteristici, este foarte des întâlnit în viața noastră comună: conjecturăm de un miliard de ori pe zi, fără ca măcar să ne dăm seama. De fapt, fără ca măcar să cunoaștem termenul, pentru că – nu așa? – sună destul de prețios.

Și asta n-ar fi încă o problemă, dacă rezultatele la care am ajunge conjecturând ar fi interpretate drept ceea ce sunt: concluzii nefondate ale unor raționamente poate greșite, neverificate și, probabil, fără bază reală ori valoare de adevăr. Însă, de cele mai multe ori, facem presupuneri și ne construim opiniile pe aparențe, considerând în mod eronat că „avem dreptate” în a judeca una sau alta. Evident, uneori e posibil să fie așa, dar… n-am putut să nu mă opresc puțin pentru a reflecta asupra lejerității cu care înlocuim, destul de des, adevărul cu părerile noastre.

Verbul a (se) mulțumi are o origine foarte interesantă (din formula de urare la mulți ani!). Se folosește, în primul rând, cu valoare intranzitivă – „a exprima (cuiva) recunoștința sau satisfacția pentru o manifestare de politețe, un dar, un bine etc. care i s-a făcut”, dar și ca tranzitiv – „a răsplăti, a recompensa pe cineva” sau „a satisface pe cineva, a face pe placul cuiva; a bucura”. Accepția reflexivă a termenului se referă fie la „a fi, a se socoti satisfăcut; a nu pretinde mai mult”, fie la utilizarea lui în registrul popular „a se lăsa de ceva, a renunța la…, a se sătura de…”.

De asemenea, poate însemna „a rosti o urare către cineva” sau „a închina paharul cu băutură”, dar și „a saluta pe cineva, urându-i bună ziua”. Cuvântul este folosit ca formulă stereotipă, cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă, pentru „a răspunde cu recunoștință, căldură etc. la un salut sau la o urare” ori „a exprima recunoștința pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.”

Există o serie de structuri care au același sens, în contexte diferite: a aduce mulțumiri, a-și arăta recunoștința, a arăta gratitudine, a refuza cu politețe. Iar sinonimele sunt foarte numeroase: a accepta, a admite, a aproba, a blagodari (divinității), a compensa, a consimți, a despăgubi, a încuviința, a îndupleca, a îngădui, a învoi, a lăsa, a permite, a primi, a răsplăti, a recompensa, a satisface.

Sunt puține cuvinte atât de potrivite la finalul unui an și începutul unuia nou. Dincolo de tradiționala urare din care derivă (acel „la mulți ani!” care se referă la vremurile frumoase ce vor veni), se cuvine să aducem mulțumiri pentru toate cele trecute. Cred că uităm deseori să facem asta, pentru că e în firea omului să-și dorească mai mult pentru mâine, uitând să aprecieze ce are azi.

Prin urmare, m-aș gândi să mulțumesc acum pentru toată frumusețea anului ce a trecut, dar și pentru toate lacrimile, pentru sănătatea celor care au rămas cu noi, fără a uita de liniștea celor care au plecat. Mulțumiri pentru toate reușitele și pentru învățăturile venite din eșec, pentru toate bucuriile și toate enervările, pentru toate călătoriile extraordinare, pentru toate prieteniile neuitate, pentru toate cele înțelese ori iubite făr-a le pricepe. Pentru toate planurile împlinite sau amânate. Pentru toate iubirile apuse și, deopotrivă, pentru cele ce vor veni. Un an bun să avem!