09 mai
„Essay on Criticism” de Alexander Pope
| ‘Tis hard to say, if greater Want of Skill Appear in Writing or in Judging ill, But, of the two, less dang‘rous is th‘ Offence, To tire our Patience, than mis-lead our Sense: Some few in that, but Numbers err in this, Ten Censure wrong for one who Writes amiss; A Fool might once himself alone expose, Now One in Verse makes many more in Prose. ‘Tis with our Judgments as our Watches, none Go just alike, yet each believes his own. In Poets as true Genius is but rare, True Taste as seldom is the Critick‘s Share; Both must alike from Heav‘n derive their Light, These born to Judge, as well as those to Write. Let such teach others who themselves excell, And censure freely who have written well. Authors are partial to their Wit, ‘tis true, But are not Criticks to their Judgment too? Yet if we look more closely, we shall find Most have the Seeds of Judgment in their Mind; Nature affords at least a glimm‘ring Light; The Lines, tho‘ touch‘d but faintly, are drawn right. But as the slightest Sketch, if justly trac‘d, Is by ill Colouring but the more disgrac‘d, So by false Learning is good Sense defac‘d. Some are bewilder‘d in the Maze of Schools, And some made Coxcombs Nature meant but Fools. In search of Wit these lose their common Sense, And then turn Criticks in their own Defence. Each burns alike, who can, or cannot write, Or with a Rival‘s or an Eunuch‘s spite. All Fools have still an Itching to deride, And fain wou‘d be upon the Laughing Side; If Maevius Scribble in Apollo‘s spight, There are, who judge still worse than he can write Some have at first for Wits, then Poets past, Turn‘d Criticks next, and prov‘d plain Fools at last; Some neither can for Wits nor Criticks pass, As heavy Mules are neither Horse or Ass. Those half-learn‘d Witlings, num‘rous in our Isle, As half-form‘d Insects on the Banks of Nile: Unfinish‘d Things, one knows now what to call, Their Generation‘s so equivocal: To tell ‘em, wou‘d a hundred Tongues require, Or one vain Wit‘s, that might a hundred tire. But you who seek to give and merit Fame, And justly bear a Critick‘s noble Name, Be sure your self and your own Reach to know. How far your Genius, Taste, and Learning go; Launch not beyond your Depth, but be discreet, And mark that Point where Sense and Dulness meet. Nature to all things fix‘d the Limits fit, And wisely curb‘d proud Man‘s pretending Wit: As on the Land while here the Ocean gains, In other Parts it leaves wide sandy Plains; Thus in the Soul while Memory prevails, The solid Pow‘r of Understanding fails; Where Beams of warm Imagination play, The Memory‘s soft Figures melt away. One Science only will one Genius fit; So vast is Art, so narrow Human Wit; Not only bounded to peculiar Arts, But oft in those, confin‘d to single Parts. Like Kings we lose the Conquests gain‘d before, By vain Ambition still to make them more: Each might his sev‘ral Province well command, Wou‘d all but stoop to what they understand. First follow NATURE, and your Judgment frame By her just Standard, which is still the same: Unerring Nature, still divinely bright, One clear, unchang‘d and Universal Light, Life, Force, and Beauty, must to all impart, At once the Source, and End, and Test of Art Art from that Fund each just Supply provides, Works without Show, and without Pomp presides: In some fair Body thus th‘ informing Soul With Spirits feeds, with Vigour fills the whole, Each Motion guides, and ev‘ry Nerve sustains; It self unseen, but in th‘ Effects, remains. Some, to whom Heav‘n in Wit has been profuse. Want as much more, to turn it to its use, For Wit and Judgment often are at strife, Tho‘ meant each other‘s Aid, like Man and Wife. ‘Tis more to guide than spur the Muse‘s Steed; Restrain his Fury, than provoke his Speed; The winged Courser, like a gen‘rous Horse, Shows most true Mettle when you check his Course. Those RULES of old discover‘d, not devis‘d, Are Nature still, but Nature Methodiz‘d; Nature, like Liberty, is but restrain‘d By the same Laws which first herself ordain‘d. Hear how learn‘d Greece her useful Rules indites, When to repress, and when indulge our Flights: High on Parnassus‘ Top her Sons she show‘d, And pointed out those arduous Paths they trod, Held from afar, aloft, th‘ Immortal Prize, And urg‘d the rest by equal Steps to rise; Just Precepts thus from great Examples giv‘n, She drew from them what they deriv‘d from Heav‘n The gen‘rous Critick fann‘d the Poet‘s Fire, And taught the World, with Reason to Admire. Then Criticism the Muse‘s Handmaid prov‘d, To dress her Charms, and make her more belov‘d; But following Wits from that Intention stray‘d; Who cou‘d not win the Mistress, woo‘d the Maid; Against the Poets their own Arms they turn‘d, Sure to hate most the Men from whom they learn‘d. So modern Pothecaries, taught the Art By Doctor‘s Bills to play the Doctor‘s Part, Bold in the Practice of mistaken Rules, Prescribe, apply, and call their Masters Fools. Some on the Leaves of ancient Authors prey, Nor Time nor Moths e‘er spoil‘d so much as they: Some dryly plain, without Invention‘s Aid, Write dull Receits how Poems may be made: These leave the Sense, their Learning to display, And theme explain the Meaning quite away. You then whose Judgment the right Course wou‘d steer, Know well each ANCIENT‘s proper Character, His Fable, Subject, Scope in ev‘ry Page, Religion, Country, Genius of his Age: Without all these at once before your Eyes, Cavil you may, but never Criticize. Be Homer‘s Works your Study, and Delight, Read them by Day, and meditate by Night, Thence form your Judgment, thence your Maxims bring, And trace the Muses upward to their Spring; Still with It self compar‘d, his Text peruse; And let your Comment be the Mantuan Muse. When first young Maro in his boundless Mind A Work t‘ outlast Immortal Rome design‘d, Perhaps he seem‘d above the Critick‘s Law, And but from Nature‘s Fountains scorn‘d to draw: But when t‘examine ev‘ry Part he came, Nature and Homer were, he found, the same: Convinc‘d, amaz‘d, he checks the bold Design, And Rules as strict his labour‘d Work confine, As if the Stagyrite o‘er looked each Line. Learn hence for Ancient Rules a just Esteem; To copy Nature is to copy Them. Some Beauties yet, no Precepts can declare, For there‘s a Happiness as well as Care. Musick resembles Poetry, in each Are nameless Graces which no Methods teach, And which a Master-Hand alone can reach. If, where the Rules not far enough extend, (Since Rules were made but to promote their End) Some Lucky LICENCE answers to the full Th‘ Intent propos‘d, that Licence is a Rule. Thus Pegasus, a nearer way to take, May boldly deviate from the common Track. Great Wits sometimes may gloriously offend, And rise to Faults true Criticks dare not mend; From vulgar Bounds with brave Disorder part, And snatch a Grace beyond the Reach of Art, Which, without passing thro‘ the Judgment, gains The Heart, and all its End at once attains. In Prospects, thus, some Objects please our Eyes, Which out of Nature‘s common Order rise, The shapeless Rock, or hanging Precipice. I know there are, to whose presumptuous Thoughts Those Freer Beauties, ev‘n in Them, seem Faults: Some Figures monstrous and mis-shap‘d appear, Consider‘d singly, or beheld too near, Which, but proportion‘d to their Light, or Place, Due Distance reconciles to Form and Grace. A prudent Chief not always must display His Pow‘rs in equal Ranks, and fair Array, But with th‘ Occasion and the Place comply, Conceal his Force, nay seem sometimes to Fly. Those oft are Stratagems which Errors seem, Nor is it Homer Nods, but We that Dream. Still green with Bays each ancient Altar stands, Above the reach of Sacrilegious Hands, Secure from Flames, from Envy‘s fiercer Rage, Destructive War, and all-involving Age. See, from each Clime the Learn‘d their Incense bring; Hear, in all Tongues consenting Paeans ring! In Praise so just, let ev‘ry Voice be join‘d, And fill the Gen‘ral Chorus of Mankind! Hail Bards Triumphant! born in happier Days; Immortal Heirs of Universal Praise! Whose Honours with Increase of Ages grow, As streams roll down, enlarging as they flow! Nations unborn your mighty Names shall sound, And Worlds applaud that must not yet be found! Oh may some Spark of your Coelestial Fire The last, the meanest of your Sons inspire, (That on weak Wings, from far, pursues your Flights; Glows while he reads, but trembles as he writes) To teach vain Wits a Science little known, T‘ admire Superior Sense, and doubt their own! |
E greu de spus ce-i mai lipsit de har: Poemul prost sau prostul comentar. Mai rău e însă să nu ne plictisim, Ci buna judecată s-o smintim. Prost scriu câţiva, dar critică-un sobor – Cam zece la un slab stihuitor. Un tont dă singur seamă, ci prin rime El odrăsleşte-n proză o mulţime. Ca ornicul ni-e mintea – bine, rău, Merg altfel toate, dar tu-l crezi pe-al tău. La critici gustul e la fel de rar Precum e la poeţi cerescul dar, De eşti născut să critici sau să scrii, Să te îndrume-a cerului făclii. Pe alţii să-i înveţe negreşit Doar cei aleşi, ce-au scris desăvârşit. Autorul prea se-ncrede-n har, e drept, Ci-un critic n-ar jura că-i prea-nţelept? Sămânţa judecăţii de temei Nu le lipseşte multora din ei: Un strop de soare tot le-a fost menit, Conturul, şters cum e, nu e greşit; Cum însă orice a culorii pată Îl face slut, şi dreapta judecată De-nvăţătura proastă e strâmbată. Pe mulţi îi strică şcolile, iar mulţi, Din fire tâmpi, devin fudui inculţi; Râvnind talentul, pierd a minţii stea Şi se fac critici… spre a se apăra! Toţi „ard” nespus, de sunt sau nu chemaţi, Cu ură de emuli sau de castraţi. Netotul află veşnic un cusur Spre-a fi în ton cu-acei ce râd şi-njur‘. Când Mevius pe-Apolo-l dă-n tărbacă, Se află critici şui cari să-l întreacă. Mulţi trec drept oameni culţi, apoi rapsozi, Pe urmă critici, şi-n sfârşit nerozi. Mulţi nu-s nici critici, dar nici scribi încai, Precum catârii – nici măgari, nici cai. Avem duium de semidocţi fudui, Muşiţă de pe malul Nilului, Neisprăviţi fără un nume-anume, Din îndoielnic neam veniţi pe lume; Doar mii de limbi sau una doar – sadea, A fantelui! Îi poate număra. Tu, ce-mparţi slava şi-o râvneşti şi vrei Să ţi se spună Critic cu temei, Să ştii ce caţi şi de ce eşti în stare Ca-nvăţătură, gust şi înzestrare. Te-ntinde cât ţi-e plapoma şi pune Hotar între absurd şi-nţelepciune. Natura toate le-a-ngrădit cu rost, Deci şi pe om, înfumurat şi prost. Cum, colo, mările-n uscat se-mplânt, Iar colo dezvelesc întins pământ, Şi-n suflet, cât memoria domneşte, Solida raţiune se-ofileşte. A-nchipuirii flacără omoară Memoria cu-a ei figuri de ceară Doar un tărâm i-e geniului menit; E vastă arta, omul mărginit, Restrâns la anumite arte, ori La părţi ale acestor – deseori. Ca regii pierdem tot ce-am cucerit, În vana râvnă de-a avea-ndoit. Oricine ar putea fi domn în lege De s-ar opri la ceea ce-nţelege. Întâi urmaţi Natura, judecând Cu-al ei tipar, acelaşi orişicând. Ea nu dă greş – magnifică, divină, Universală, veşnică lumină, Al artei ţel, măsură şi izvor, Dă viaţă, forţă, farmec tuturor. Din astă visterie arta-mparte, Lucrând tăcut, fără serbări deşarte; Iar sufletul, vestire cu prisos, De duh şi vlagă umple-un trup frumos, Mişcarea-ndrumă, nervii susţine Şi, nevăzut, doar prin urmări rămâne. Mulţi, plini de fantezie, nu-s în stare S-o folosească – sunt lipsiţi de sare. În loc de-a fi cum soţul şi soţia, Des, bunul simţ luptă cu fantezia. Condu pe-al muzei roib, nu-l îndemna, Şi mai curând astâmpără-l din şa. Pegas-ul e un cal mărinimos, Atunci când e strunit e mai focos! Ce legi au fost descoperite-alt‘dată Natură sunt – dar sistematizată. Ca libertatea, firea ştie doar De legea ce şi-a pus chiar ea hotar. Căci spune Grecia cea ştiutoare Când bardul va să stea şi când să zboare; Pe fiii săi ca în Parnas i-arată, În vale, calea lor împovărată, Iar sus, răsplata cea fără de moarte Ce doar egalii lor pot să o poarte! Ei au primit din cer, ca de la ei, Iar pilda lor a devenit temei. Un critic bun, stârnind văpăi divine, Arată lumii unde să se-nchine Ca slugă-a muzei, Critica găsea Strai rar, cu gând de-a o-nfrumuseţa Trişti epigoni, văzând cum că stăpâna Nu-i rabdă, i-au cerut subretei mâna Şi-au atacat poeţii, plini de ură, Deoarece le-au dat învăţătură. Atunci când doctorii prescriu un leac, Spiţerii azi în doctori se prefac; Împart reţetele de capul lor Şi-l fac de basm pe omul ştiutor. Mulţi peste file-antice-au tăbărât; Nici viermii vremii nu distrug atât. Mulţi, iar, neajutoraţi de fantezie, Scriu seci reţete pentru poezie; Nătângi, ei vor s-arate câte ştiu; Ceilalţi explică – însă fistichiu. De vrei să judeci fără părtinire, Pătrunde-a fiecărui antic fire, Aprofundează temă şi subiect, Crez, ţară, duh al vremii, intelect. Fără acestea toate-n faţa ta, Poţi cleveti, dar nu şi critica. Homer să-ţi fie studiu şi-ncântare, Lectură ziua, noaptea – cugetare. El te învaţă-a fi judecător, Căci îţi arată-al muzelor izvor. Citeşte-l pentru sine iar şi iar, Luând muza mantuană comentar. Când Maro s-a gândit printr-o lucrare Să-ntreacă Roma cea nemuritoare, Credea că e deasupra criticei, Râvnind doar firea şi izvorul ei; La urmă a-nţeles din amănunt Că firea şi Homér tot una sunt Convins, uimit, se-opreşte din avânt Şi-aplică reguli stricte, ca şi când Aristotel veghează orice rând. Cinstirea celor vechi e , deci, temei – Imiţi natura, îi imiţi pe ei. Mai sunt şi frumuseţi ce nu apar Prin trudă şi precepte, ci prin har. Cu poezia, muzica-i de-o fire; În amândouă pot să-şi dea de ştire Splendori ce nu le-nvaţă nicio lege, Pe care numai maestrul le alege. Când câmpul regulii e prea îngust (Ea-i doar un mijloc pentru bunul gust) Iar o abatere e-n unison Cu-naltul ţel, abaterea-i canon. Astfel Pegasul, spre-a scurta din drum, Se poate-abate din făgaş oricum. Un critic bun nu-ncearcă să repare Superba vină-a unui spirit mare; Acesta din rutină se desparte Şi-atinge culmea-adevăratei arte, Ascunsă-n inimă, nu-n judecată, Şi ţelul şi-l ajunge dintr-odată. Într-un peisaj pot place ochilor Tablouri parcă rupte din decor, Aplică legea şi te ia la zor. Ştiu, unii chiar pe-autori de mare clasă Îi judec pentru-o abatere frumoasă. Privite prea de-aproape sau în sine, Sunt forme ce par slute şi meschine; Acestor, cuvenita depărtare Le dă şi frumuseţe şi culoare. Un cap de oaste bun n-o să-şi arate Mereu aceleaşi oşti şi nici pe toate; Şi-n locul sau la timpul potrivit Se-ascunde spre-a se crede c-a fugit. Un truc nu e-un eres neapărat; Nu moţăie Homer – noi am visat. Altarul vechi e pururi viu şi-ntreg. Căci nu-l atinge braţul sacrileg; Ferit de foc, de pizma fără leac, De crunt război sau de-un bicisnic veac. Ai lumii cărturari le-nchin odoare Şi-n zeci de limbi, cântări proslăvitoare! Prinos le-aducă toţi prin glasul lor, Ca să-plinească-al omenirii cor. Salut, rapsozi din zile mai senine, Fii fără moarte-ai laudei depline! Cinstirea vă sporeşte an de an, Ca râul care curge-n văi avan; Popoare noi şi-o nenăscută lume Vor preamări al vostru falnic nume! Din focul vostru sfânt o rază doar De-ar inspira umilul vost‘ vlăstar (Cu aripi noi, la zboru-vă se-mbie, Citeşte-aprins dar şovăie când scrie) Pe fanţi să-nveţe legea legilor; S-admire geniul, dar nu geniul lor! |
| Alexander Pope | traducere de Leon Leviţchi |