03 iul.
„Poetul” de Lucian Blaga
| Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke | In memory of Rainer Maria Rilke |
| Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toţi el nu are chip şi nu are nume — poetul! Viaţa lui mult ne-a mirat, ca un cântec cu tulbure tâlc, ca un straniu eres. În ani de demult poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat năpastele toate cu bărbăţie şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins în muntele singurătăţii, ce şi-a ales. Când la un semn s-au surpat albăstrimile cerului, şi minutarele vremii treceau ca tăişuri prin toată făptura, în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră. În anii cumplitelor pâcle când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne s-au destrămat fără număr, şi viaţa — atâta s-a stins de-ar fi fost, vai, tocmai deajuns ca duhul să prindă trup pe pământ. Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras sub pavăza muntelui, făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră. Şi neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului flancat de albe şi negre solstiţii mare şi singur. Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării. Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări, nici tenebrele. Şi nu l-a schimbat în cenuşă fulgerul care i-a fost pentr-o clipă oaspete-n prag. Mereu îşi dă sieşi cuvântul şi pasul său era legământ. |
Let‘s not say again, my Friend, that useless word mortal men spoke of him. Today, speaking for us all the poet has neither face nor name. His life astonished us like a song beyond all understanding like a strange heresy. In years gone by the poet, stifling his own voice bore like a man the greatest, fiercest, sorrows suppressed on the mountain of loneliness he chose. When at a sign the blue quiet of the skies gave in and the hands of the clock pierced him like knives in those years the poet wanted to forget his fellow men. In the years of terrifying mists when those who lived on earth with their holy humanity and flesh perished numberless alas so much life perished it would have been just enough for the spirit to come down to us as flesh. The poet, nameless, lost, retreated under the shield of the mountains and made himself a friend of the high stone peaks. He was still there, unreached, a plaything of destiny side by side with black and white solstices great and alone. He was not killed by bitter worries from the valley nor by the thought that God had lost His own strength to become man. He was not conquered by the distant thunder nor by the shadow. He was not turned to ashes by the lightning which for a moment was his guest. He always gave his word every step swore an oath. |