03 iul.

„Poetul” de Lucian Blaga

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke In memory of Rainer Maria Rilke
Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume — poetul!
Viaţa lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa — atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai deajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi dă sieşi cuvântul
şi pasul său era legământ.
Let‘s not say again, my Friend, that useless word
mortal men spoke of him.
Today, speaking for us all
the poet has neither face nor name.
His life astonished us
like a song beyond all understanding
like a strange heresy.
In years gone by
the poet, stifling his own voice bore like a man
the greatest, fiercest, sorrows
suppressed on the mountain of loneliness he chose.
When at a sign
the blue quiet of the skies gave in
and the hands of the clock pierced him like knives
in those years the poet wanted to forget his fellow men.
In the years of terrifying mists
when those who lived on earth with their holy humanity
and flesh perished numberless
alas so much life perished it would have been just enough
for the spirit to come down to us as flesh.
The poet, nameless, lost, retreated
under the shield of the mountains
and made himself a friend of the high stone peaks.
He was still there, unreached, a plaything of destiny
side by side with black and white solstices
great and alone.
He was not killed by bitter worries from the valley
nor by the thought that God had lost His own strength to become man.
He was not conquered by the distant thunder
nor by the shadow.
He was not turned to ashes
by the lightning which for a moment
was his guest.
He always gave his word
every step swore an oath.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
murì numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Let me remind you, my Friend,
that the Poet died only later.
Much later, killed
by a thorn dipped in blue
like a thorn with the fire of bees.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar
şi fără de semne, de-atunci.
The poet died, killed under the sun
by a rose, by a thorn dipped in simple blue.
From that moment, in the bent branches
the nightingales stopped singing
astonished by the event.
The nightingales in our rare gardens, of that hour,
stopped singing in the vain light without signs
from that moment.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
And I know on this earth
that could persuade them
to sing again.
Lucian Blaga traducere de R. MacGregor-Hastie

Adauga un comentariu!



Alte articole pe subiecte similare

© 2021 blog.ro-en.ro