„Fiasco” este un cuvânt care a pătruns în mai multe limbi şi a traversat mai multe ţări până a ajuns la forma sa actuală. Termenul modern îşi are originea în 1855, argou pentru interpretările teatrale eşuate, însă în 1862 făcea deja referire şi la eşecurile care nu aveau legătură cu scena teatrului.

„Fiasco” vinde din francezul „fiare fiasco”, care se traduce prin „a se dovedi un eşec”. Expresia franceză derivă din cea italiană „far fiasco”, care iniţial însemna „a face o sticlă”.

Nu sunteţi singurii nedumeriţi, dacă vă întrebaţi ce legătură are fabricarea sticlelor cu eşecurile. Există două teorii despre legătura dintre expresii. Una este aceea că meşterii sticlari din Veneţia renunţau la produsele care nu erau perfecte. Singurul lucru posibil cu un produs defectuos era să „facă o sticlă” (un vas fără pretenţii) şi de aceea “fiasco” a căpătat sensul care face referire la eşec. Cealaltă teorie susţine că expresia italiană „fare il fiasco” se adresa celui care pierdea un joc şi trebuia să cumpere următorul rând de băutură, spunând „fă o sticlă” (încoa).

Verbul a refuza vine din franceză (refuser) şi îşi diferenţiază sensurile în funcţie de raportul dintre cel care refuză şi obiectul refuzului. Înseamnă, în primul rând, „a nu accepta, a nu primi ceva ce ţi se oferă, a nu consimţi să primeşti, a considera inacceptabil pentru sine”, fiind sinonim cu a respinge (ceva sau pe cineva).

Modificarea unghiului din care este privită acţiunea aduce cu sine schimbarea sensului – „a nu da ceva ce ţi se cere, a nu consimţi la ceva, a nu voi să faci ceva”. Iar construit cu dativul, verbul înseamnă „a priva de ceva”, având chiar valoare reflexivă (a-şi refuza), situaţie în care este sinonim cu a renunţa (la ceva).

Continuare »

Verbul a (se) sfârşi are o mulţime de sensuri, de la cele complet inofensive şi de bun augur – „a duce la capăt un lucru, o activitate”, sinonim cu a termina, a isprăvi –, până la cele care privesc săvârşirea zilelor omului – „a-şi pierde viaţa”, sinonim cu a (se) prăpădi, a muri, chiar a omorî. Între ele, o mulţime de semnificaţii legate de efemeritate, de finitudine.

Se poate termina de vorbit sau de făcut, se poate pune capăt la ceva sau încheia cu cineva, se poate ajunge la capăt fie pentru că acolo e capătul, fie pentru că situaţia nu se mai îngăduie prelungită. Iar sfârşiturile pot să împlinească, să mulţumească – a finaliza, a înfăptui, a realiza – ori pot să distrugă, să frângă brusc şi dureros – a epuiza, a istovi, a slei.

Continuare »

Verbul a victimiza apare ca noutate în Dicţionarul Ortografic, ajuns la noi pe filieră engleză, din to victimize. Termenul intră în categoria verbelor tranzitive şi înseamnă „a transforma (pe cineva) în victimă”, stabilind sinonimie cu a persecuta. Astfel, înţeleg de aici faptul că acţiunea aceasta nu poate veni decât din exterior, constând într-o nedreptate făcută altuia, o asuprire, o oprimare a cuiva de către altcineva.

N-am găsit nuanţa reflexivă, atât de des folosită, cu privire la forţa uriaşă pe care o avem asupra sinelui profund, de a poza pentru ochi străini, ori de a ne considera în mod onest victime – ale altora, ale societăţii, ale stelelor prost aliniate. Dar cred că va fi curând trecută în scripte, căci lumea modernă ne oferă mijloace să luptăm împotriva asupritorilor, dar răul făcut asupra sinelui este o schilodire fără de seamăn şi, deseori, fără de leac.

Continuare »

Nu ştiu de ce întotdeauna mi s-a părut că verbul a revedea are doar conotaţii pozitive. Este adevărat că putem spune „la revedere” în foarte multe feluri şi cu intenţii diverse, iar acestea pot fi – ce ciudat! – ultimele cuvinte pe care doi oameni şi le spun. Dacă urmează însă o revedere, asta îmi pare neapărat o reîntâlnire plănuită, o regăsire dorită şi aşteptată. În altă ordine de idei, acţiunea aceasta poate presupune o revizuire, o recapitulare, o repetare a unor cunoştinţe dobândite anterior. Până la urmă însă, indiferent de motivele pentru care revedem lucruri sau oameni, toate se nasc din necesitatea noastră de a cerceta din nou, de a reexamina, de a ajusta propriul sistem de judecăţi şi de a ne recalibra concluziile. Lucrul acesta se face obligatoriu prin ieşirea de sub puterea vremii şi situarea în alt context. Este necesară în viaţă asumarea unei distanţe – fie ea în spatiu sau timp, căci modificarea perspectivei duce uneori la o mai bună înţelegere a lucrurilor, tot astfel cum (paradoxal) căderile şi eşecurile ne determină forţa psihică. Şi (vorbind de relaţiile cu ceilalţi), revederile din când în când cu cei dragi sunt, fără îndoială, dintre cele mai importante momente ale sufletelor noastre, motiv pentru care zile binecuvântate precum Crăciunul se transformă în sărbători…

Continuare »