| La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. – „Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Manteb vin Să-l vând pe El-Zorab. |
An Arab to pasha draws near, His eyesight dim and his voice sere. „From Bedouins, pasha, I descend, From Bab-el-Mandeb – I intend To sell El-Zorab here. |
| Shortly after the revival of learning in Europe. | Curând după începutul Renaşterii în Europa. |
| Let us begin and carry up this corpse, Singing together. Leave we the common crofts, the vulgar thorpes Each in its tether Sleeping safe on the bosom of the plain, Cared-for till cock-crow: Look out if yonder be not day again Rimming the rock-row! That‘s the appropriate country; there, man‘s thought, Rarer, intenser, Self-gathered for an outbreak, as it ought, Chafes in the censer. Leave we the unlettered plain its herd and crop; Seek we sepulture On a tall mountain, citied to the top, Crowded with culture! All the peaks soar, but one the rest excels; Clouds overcome it; No! yonder sparkle is the citadel‘s Circling its summit. Thither our path lies; wind we up the heights: Wait ye the warning? Our low life was the level‘s and the night‘s; He‘s for the morning. Step to a tune, square chests, erect each head, ‘Ware the beholders! This is our master, famous calm and dead, Borne on our shoulders |
Săltaţi coşciugul, dar, cântând în cor. Noi vom lăsa în urmă, Împiedicate în priponul lor, Cătun, ogradă, turmă, Dormind ferite pe câmpie până Vor trâmbiţa cocoşii. Priviţi spre buza crestei cum se-ngână, Cu bezna, zorii roşii! Acolo-n vârf, pe nenfricatul stei, Gândirea mult aleasă, Ca din cădelniţă, din sinea ei, Se zbate ca să iasă. Lăsăm cireada şesului – noi sus Va să-i săpăm mormântul, Pe-un munte-ncins de-oraş, unde şi-a spus Cultura greu cuvântul! Înalt e orice pisc, ci unul doar Mai sus de nouri suie. Priviţi! L-încearcănă ca un pojar Lumini din cetăţuie. Poteca-aceasta urcă spre tării. Ce aşteptaţi? Noi, bieţii, Suntem ai nopţii şi-ai câmpiei fii; El este-al dimineţii. Păşiţi făr-a privi, cu pieptul plin, Semeţi, în pas cu corul. Pe umeri ducem, renumit, senin Şi mort, pe-nvăţătorul. |
| It little profits that an idle king, By this still hearth, among these barren crags, Matched with an aged wife, I mete and dole Unequal laws unto a savage race, That hoard, and sleep, and feed, and know not me. |
Biet rege stând cu vârstnica mea soaţă În faţa vetrei, printre stânci pustii, Ce noimă are să-ntocmesc legi strâmbe Pentru un neam barbar ce strânge prăzi, Mănâncă, doarme şi nu mă cunoaşte? |
| Hamelin Town‘s in Brunswick, By famous Hanover city; The river Weser, deep and wide, Washes its wall on the southern side; A pleasanter spot you never spied; But, when begins my ditty, Almost five hundred years ago, To see the townsfolk suffer so From vermin, was a pity. |
Burgul Hameln e-n Braunschweig aflat, Lângă Hanovra, oraş cunoscut; Fluviul Weser, adânc şi lat, Zidu-i scaldă, în partea de sud; Un loc mai plăcut nici n-aţi mai văzut; Dar, când începe povestea de vale, Acum cinci sute de ani fără ceva, Să-i vezi pe târgoveţi aşa De chinuiţi, era o jale. |
Verbul a invidia are o interesantă problemă de semnificaţie, necesitând situarea în acelaşi sistem de referinţă pentru a fi perceput la fel de către doi vorbitori diferiţi. Eu, de exemplu, nu-l găsesc deloc negativ, iar sentimentul căruia îi dă substanţă nu-mi pare în niciun fel distructiv. Nu toată lumea gândeşte aşa, iar dogma bisericească ne spune clar că invidia este unul dintre păcatele capitale. M-am întrebat – firesc – de unde apare diferenţa la nivel lingvistic între cele două percepţii. Şi am descoperit în dicţionare că verbul acesta are două serii sinonimice. Luăm pe de o parte a vrea, a dori, a pofti – ceva ce aparţine altcuiva, care ar putea deveni achiziţie personală prin muncă (dacă are valoare materială) sau devenire (dacă e o calitate de dobândit). Pe de altă parte, notăm a pizmui, a râvni, a zavistui – cele care presupun, cu adevărat, o serie de frustrări pe care, odată dezmorţite în suflet, cu greu le mai poţi canaliza spre ceva luminos sufleteşte. Presupun că undeva în mentalul fiecăruia dintre noi se face o alegere subconştientă asupra uneia dintre cele două accepţii ale termenului, iar de aici se nasc diferenţele între reacţiile noastre în raportarea la acest cuvânt.
Continuare »
Nu pot spune cât de mult îmi place verbul a picoti, cum sună el aşa, somnoros şi şmecheros, pe furatele. E format prin derivare dintr-un alt verb – a pica, pe care-l îndulceşte puţin sufixul -oti, referindu-se la „a aţipi (cu intermitenţe) şezând sau stând în picioare” şi stabilind sinonimie cu a dormita, a moţăi, a somnola şi a piroti.
La mine, acesta este un verb „de sezon”. Când mi-e lumea mai dragă, mă pomenesc că-s precum un greier care-şi doarme pe mustăţi, şi cine ce treabă are cu sforăirile-n barbă ale Domniei Sale. Soarele frumos de primăvară reuşeşte să-şi facă magia numai şi numai dimineaţa, când mă trezesc uşor şi dau cu nasul în ceaşca de cafea.
Continuare »
© 2024 blog.ro-en.ro