Nu pot spune cât de mult îmi place verbul a picoti, cum sună el aşa, somnoros şi şmecheros, pe furatele. E format prin derivare dintr-un alt verb – a pica, pe care-l îndulceşte puţin sufixul -oti, referindu-se la „a aţipi (cu intermitenţe) şezând sau stând în picioare” şi stabilind sinonimie cu a dormita, a moţăi, a somnola şi a piroti.

La mine, acesta este un verb „de sezon”. Când mi-e lumea mai dragă, mă pomenesc că-s precum un greier care-şi doarme pe mustăţi, şi cine ce treabă are cu sforăirile-n barbă ale Domniei Sale. Soarele frumos de primăvară reuşeşte să-şi facă magia numai şi numai dimineaţa, când mă trezesc uşor şi dau cu nasul în ceaşca de cafea.

Dar amiaza e un deliciu aromitor, pe care fiinţa meu îl cunoaşte de parc-ar fi născută în palate de cleştar şi altă treabă n-are-n miez de zi, decât să pirotească leneş şi absent! Îmi iubesc cel mai mult corpul atunci când îşi afirmă voinţa, fără echivoc şi dincolo de cerebralitatea mea, cu „Hei, tu, am nevoie de somn!” sau „Fată, mie chiar mi-e foame!”

Sigur că n-am întotdeauna vreme de nazurile lui şi că, de cele mai multe ori, se conformează programului meu de lucru, precum o maşinărie infernală în calea căreia nimic nu poate sta. Dar mi-e drag când îi aud, de departe din adâncuri, susurul ademenitor: „Acuma picotim şi noi niţel?”