| It was a summer evening, Old Kaspar’s work was done, And he before his cottage door Was sitting in the sun, And by him sported on the green His little grandchild Wilhelmine. |
Amurg de vară – sfârşise O zi istovitoare. Bătrânul Kaspar sta pe prispă Şi se-odihnea la soare; Iar nepoţica alerga Încoace,-ncolo, prin vâlcea. |
| A pensy Ant, right trig and clean, Came ae day whidding o’er the green; Where, to advance her pride, she saw A Caterpillar moving slaw. „Good ev’n t’ ye, mistress Ant,” said he; „How ‘s a’ at hame? I ‘m blyth to s’ ye.” The saucy Ant view’d him with scorn, Nor wad civilities return; But gecking up her head, quoth she, „Poor animal! I pity thee; ” Wha scarce can claim to be a creature, „But some experiment of nature, „Whase silly shape displeas’d her eye, ” And thus unfinish’d was flung bye. „For me, I ‘m made with better grace, „With active limbs, and lively face; „And cleverly can move with ease „Frae place to place where’er I please; „Can foot a minuet or a jig, „And snoov ‘t like ony whirly-gig; „Which gars my jo aft grip my hand, „Till his heart pitty-pattys, and — „But laigh my qualities I bring, „To stand up clashing with a thing, „A creeping thing the like of thee, „Not worthy of a farewell t’ye.” The airy ant syne turn’d awa, And left him with a proud gaffa. The Caterpillar was struck dumb, And never answer’d her a mum: The humble reptile fand some pain, Thus to be banter’d with disdain. But tent neist time the Ant came by, The worm was grown a Butterfly: Transparent were his wings and fair, Which bare him flight’ring thro’ the air. Upon a flower he stapt his flight, And thinking on his former slight, Thus to the Ant himself addrest: „Pray, Madam, will ye please to rest? „And notice what I now advise: „Inferiors ne’er too much despise, „For fortune may gi’e sic a turn, „To raise aboon ye what ye scorn: „For instance, now I spread my wing „In air, while you ‘re a creeping thing.” |
Furnica, îngâmfata, într-o zi Zbura peste izlazuri când zări Omida ce se strămuta alene – Prilej grozav ca să se umfle-n pene. „Domniţă, zise-omida, -s bucuroasă Că te-ntâlnesc – sunt toate bune-acasă”? Furnica nu-i răspunse la bineţe Şi, măsurând-o cu priviri semeţe, Pe spate-şi dete capul şi grăi: „Ce milă mi-e de tine, dac-ai şti! Jivină descleiată eşti, zidire Ce doar a încercat-o maica-fire; Când a văzut cam ce-a ieşit, scârbită, Te-a azvârlit cât colo-ntr-o clipită. Ci, iată, eu, cu evghenie-n neam, Sunt frumuşică, mădulare am Cu cari mă mişc şi mă învârt uşor Şi-oriunde-s gata să mă desfăşor. În menuet şi-n orice danţ turbat M-arunc cu-ntreagă firea mea, nu cat! O, cavalerul mâna cum mi-o-ndeasă, Cum îi mai bate inima sfioasă, Cum… – dar de ce să mă-njosesc atât Şi cu ce este-n mine mai urât Să-nfrunt o aschimodie ca tine, Nevrednică de un „rămâi cu bine”?” Înaripata râse apoi fudul Şi dispăru – stătuse doar destul. Iar într-acestea jalnica omidă, Curpinsă de durere şi obidă Că-i socotită lucru de nimic, Tăcuse, bineînţeles, chitic. Dar când veni furnica mai apoi, Omida era fluture de soi Şi aripile gingaş străvezii Prin aer o purtau peste câmpii; Şi fluturele, poposind pe-o floare, Cu gând la-acele vorbe jignitoare, Către furnică glăsui astfel: „Ce-ar fi să şezi, domniţă, puţintel? Doresc să-ţi dau un sfat: nu judeca Pe-acei ce-s mai prejos de seama ta, Căci soarta, care-i schimbătoare foarte, Cândva, cumva, le poate face parte. De-o vorbă, eu mă-nalţ acum în zbor, Iar tu eşti un biet vierme târâtor.” |
| Allan Ramsay | traducere de Leon Leviţchi |
| When lovely woman stoops to folly, And finds too late that men betray, What charm can sooth her melancholy, What art can wash her guilt away? |
Când fata faima şi-o întină Aflând (târziu!) că „ei” înşală, Ce leac aleanu-i mai alină? Ce vrajă lacrima-i mai spală? |
| The only art her guilt to cover, To hide her shame from every eye, To give repentance to her lover, And wring his bosom—is to die. |
Un singur leac e de folos Spre a se-ascunde de ocară; Sădind căinţă-n păcătos, Strivindu-i sufletul – să moară. |
| Oliver Goldsmith | traducere de Tudor Dorin |
| In Tarbolton, ye ken, there are proper young men, And proper young lasses and a’, man; But ken ye the Ronalds that live in the Bennals, They carry the gree frae them a’, man. |
În Tarbolton, ştiţi, sunt tineri vestiţi Şi fete nurlii peste poate; Dar cele din Bennals, din neamul lui Ronalds, În umbră le lasă pe toate. |
| „Ruin seize thee, ruthless King! Confusion on thy banners wait, Tho’ fann’d by Conquest’s crimson wing They mock the air with idle state. Helm, nor hauberk’s twisted mail, Nor even thy virtues, tyrant, shall avail To save thy secret soul from nightly fears, From Cambria’s curse, from Cambria’s tears!” Such were the sounds, that o’er the crested pride Of the first Edward scatter’d wild dismay, As down the steep of Snowdon’s shaggy side He wound with toilsome march his long array. Stout Glo’ster stood aghast in speechless trance; To arms! cried Mortimer, and couch’d his quiv’ring lance. |
„Prinţ nendurat, urgie ţie! Să-ţi vezi zăludele drapele Pleoştite chiar când către ele Vânt roş de cuceriri adie; Nici coif, nici za, nici trunchiul tău vânjos Nu îţi vor fi, Tirane, de folos Să-ţi aperi, noaptea, cugetul De-al Cambriei blestem şi de-al ei plâns!” Aceste vorbe au umplut de-oroare Pe mult fălosul Eduard-Întâi, Când şerpuiau pe-abruptele ponoare Din Snowdon – trudnic şir – oştenii săi. Ca-n transă, mut, sta Glo’ster spăimântat; „La arme!” strigă Mortimer şi lancea i-a vibrat. |
| Go and catch a falling star, Get with child a mandrake root, Tell me where all past years are, Or who cleft the devil’s foot, Teach me to hear mermaids singing, Or to keep off envy’s stinging, And find What wind Serves to advance an honest mind. |
Prinde steaua ce-o să cadă, Scoate rod din mătrăgune, Fă-i Satanei nod la coadă, Unde-s duşii secoli, spune, Fă-mă dârz, şi să mă-nveţi Cum să scap de pizmăreţi, Zi-mi că vântul Face gândul Mai curat, înseninându-l. |
| If thou be’st born to strange sights, Things invisible to see, Ride ten thousand days and nights, Till age snow white hairs on thee, Thou, when thou return’st, wilt tell me, All strange wonders that befell thee, And swear, No where Lives a woman true, and fair. |
Dacă vrei minuni să-admiri Ce privirea nu le-atinge, Călăreşte ani la şir Pân’ ce Vremea-n păr ţi-o ninge; Iar la-ntors să-mi spui de toate Întâmplările ciudate… Şi-ai să juri Că nici aiuri Nu-i credinţă unde-s nuri. |
| If thou find’st one, let me know, Such a pilgrimage were sweet; Yet do not, I would not go, Though at next door we might meet; Though she were true, when you met her, And last, till you write your letter, Yet she Will be False, ere I come, to two, or three. |
Ştii vreo mândră credincioasă, Ca s-alerg hagiu spre ea…? Totuşi, nu m-aş duce, lasă, Chiar de-ar locui colea. Căci de-o fi fidelă fata Pân’ ţi-aş da răvaşul gata, Până ce-ţi Pun şi peceţi Va-nşela doi-trei băieţi! |
| John Donne | traducere de Tudor Dorin |
© 2024 blog.ro-en.ro