| Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei Unu-i Moldovean Unu-i Ungurean Şi unu-i Vrâncean. |
Near a low foothill At Heaven‘s doorsill, Where the trail‘s descending To the plain and ending, Here three shepherds keep Their three flocks of sheep, One, Moldavian, One, Transylvanian And one, Vrancean. |
| There was an Old Man with a beard, Who said, ‘It is just as I feared! Two Owls and a Hen, Four Larks and a Wren, Have all built their nests in my beard!’ |
Un bătrân avea o barbă; Spuse: „Veni ziua oarbă! ‒ Două buhe şi-o găină, Trei scatii şi-un cuc, deplină Cuibăreală-ntr-a mea barbă!” |
| Tears, idle tears, I know not what they mean, Tears from the depth of some divine despair Rise in the heart, and gather to the eyes, In looking on the happy Autumn-fields, And thinking of the days that are no more. Fresh as the first beam glittering on a sail, That brings our friends up from the underworld, Sad as the last which reddens over one That sinks with all we love below the verge; So sad, so fresh, the days that are no more. Ah, sad and strange as in dark summer dawns The earliest pipe of half-awaken‘d birds To dying ears, when unto dying eyes The casement slowly grows a summering square; So sad, so strange, the days that are no more. Dear as remember‘d kisses after death, On lips that are for others; deep as love, Deep as first love, and wild with all regret; Death in Life, the days that are no more! |
Lacrimi, încete lacrimi, eu nu ştiu ce înseamnă, Lacrimi venind din miezul divinei disperări, În inimă cum urcă şi se adună-n ochii Privind la fericitele câmpuri întomnate Şi amintindu-şi zile ce-acuma nu mai sunt. Vii, ca întâia rază ce urcă pe frânghia Care ne readuce pe dragi de sub pământ, Triste precum o ultimă rumenire care Sub viţă cade-alături de tot ce mai iubim: Atât de vii şi triste zile ce nu mai sunt. O, triste şi ciudate ca-n dimineţi de vară Încă pe întuneric un ciripit în somn Pentru urechi murinde, când sub murinzii ochi Se conturează-ncet pătratul ce sclipeşte; Atât de stranii, triste, zile ce nu mai sunt. Dragi precum sărutările-n minte după moarte Şi dulci ca-nchipuite de cel fără speranţă Pe buze pentru alţii; adânci precum iubirea, Adânci ca-ntâiul dor, sălbatice-n regrete; O, moarte-n viaţă, zile ce-acuma nu mai sunt! |
| Alfred Tennyson | traducere de G.Tartler |
| O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău… Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. |
O mother, darling mother, lost in time’s formless haze Amidst the leaves’ sweet rustle you call my name always; Amidst their fluttering murmur above your sacred grave I hear you softly whisper whene’er the branches wave; While o’er your tomb the willows their autumn raiment heap… For ever wave the branches, and you for ever sleep. |
| Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voi o dată umbrind mormântul meu… Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. |
When l shall die, beloved, do not beside me mourn, But break a branch of blossom that does the lime adorn, And take it very softly, and plant it at my head; I’ll feel its shadow growing as on the soil it’s shed; And watered by the tears that you for sorrow weep… For ever grow that shadow, and l for ever sleep. |
| Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu… Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. |
And should it be together that we shall die one day, They shall not in some cemet’ry our separate bodies lay, But let them dig a grave near where the river flows And in a single coffin them both together close; That l to time eternal my love beside me keep… For ever wail the water, and we for ever sleep. |
| Mihai Eminescu | traducere de Corneliu M. Popescu |
| Oh what can ail thee, knight-at-arms, Alone and palely loitering? The sedge has withered from the lake, And no birds sing. |
„Ce suferinţă, cavaler în zea. Te face, palid, să te pierzi? În lac rogoz şi trestii s-au uscat, Cu păsări nu te mai dezmierzi. |
| My heart aches, and a drowsy numbness pains My sense, as though of hemlock I had drunk, Or emptied some dull opiate to the drains One minute past, and Lethe-wards had sunk: ‘Tis not through envy of thy happy lot, But being too happy in thine happiness, – That thou, light-winged Dryad of the trees, In some melodious plot Of beechen green and shadows numberless, Singest of summer in full-throated ease. |
Mi-i somn în simţuri… Inima mă doare Şi pare-se cucută doar şi opiu De-o clipă c-am băut cu însetare; M-afund în Lethe, de neant m-apropiu. Nu pizmuindu-ţi neamu-n aste ore, Ci-n fericirea ta prea fericită, Driada-n crâng, cu aripi jucăuşe, În melodii sonore, Prin fagii verzi, de umbre-nvăluită, Cânţi vara din cu drag umflată guşe. |
© 2026 blog.ro-en.ro