10 oct.
The sea is calm to-night.
The tide is full, the moon lies fair
Upon the straits; on the French coast the light
Gleams and is gone; the cliffs of England stand;
Glimmering and vast, out in the tranquil bay.
Come to the window, sweet is the night-air!
Only, from the long line of spray
Where the sea meets the moon-blanched land,
Listen! you hear the grating roar
Of pebbles which the waves draw back, and fling,
At their return, up the high strand,
Begin, and cease, and then again begin,
With tremulous cadence slow, and bring
The eternal note of sadness in. |
În seara asta marea-i calmă.
E flux şi luna a-mbrăcat strâmtoarea
În strai bogat; pe ţărmul Franţei,
Lumina licăreşte şi se stinge;
Faleza Angliei se-nalţă clar.
Aprinsă, vastă,-n golful liniştit.
Vin‘ la fereastră, aerul e blând!
Doar dinspre franjul spumei unde marea
Atinge malul argintat de lună
Se-aude hârşâitul ce îl face
Pietrişul smuls de valuri şi din nou
Zvârlit pe ţărm, un veşnic du-te-vino
În ritm încet şi larg ce sugerează
Tristeţea nesfârşită-a lumii. |
Continuare »
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
Comenteaza! Recomanda!
03 oct.
Remember me when I am gone away,
Gone far away into the silent land;
When you can no more hold me by the hand,
Nor I half turn to go yet turning stay.
Remember me when no more day by day
You tell me of our future that you planned:
Only remember me; you understand
It will be late to counsel then or pray.
Yet if you should forget me for a while
And afterwards remember, do not grieve:
For if the darkness and corruption leave
A vestige of the thoughts that once I had,
Better by far you should forget and smile
Than that you should remember and be sad. |
Să-ţi aminteşti când eu voi fi departe,
În ţara fără drumuri înapoi,
De ziua când, de mână amândoi,
Întârziam clipita ce desparte.
Să-ţi aminteşti de-un nume scris pe-o carte…
Să-ţi aminteşti atunci când niciodată
Nu vom mai ţese gând de viitor,
De serile când împleteam cu dor
Cununi de visuri pentru viaţa toată.
Iar dac-o fi să uiţi că mai exist,
Nu-nvinui destinul, nu fi trist;
Căci vei zâmbi cândva de ce-ai simţit,
Mai bine mă cufundă-n întuneric
Decât să-ţi aminteşti că m-ai iubit!
|
|
|
| Christina Rossetti |
traducere de N. Porsenna |
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
Comenteaza! Recomanda!
26 sept.
It little profits that an idle king,
By this still hearth, among these barren crags,
Matched with an aged wife, I mete and dole
Unequal laws unto a savage race,
That hoard, and sleep, and feed, and know not me. |
Biet rege stând cu vârstnica mea soaţă
În faţa vetrei, printre stânci pustii,
Ce noimă are să-ntocmesc legi strâmbe
Pentru un neam barbar ce strânge prăzi,
Mănâncă, doarme şi nu mă cunoaşte? |
Continuare »
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
1 comentariu - Comenteaza! Recomanda!
19 sept.
Hamelin Town‘s in Brunswick,
By famous Hanover city;
The river Weser, deep and wide,
Washes its wall on the southern side;
A pleasanter spot you never spied;
But, when begins my ditty,
Almost five hundred years ago,
To see the townsfolk suffer so
From vermin, was a pity. |
Burgul Hameln e-n Braunschweig aflat,
Lângă Hanovra, oraş cunoscut;
Fluviul Weser, adânc şi lat,
Zidu-i scaldă, în partea de sud;
Un loc mai plăcut nici n-aţi mai văzut;
Dar, când începe povestea de vale,
Acum cinci sute de ani fără ceva,
Să-i vezi pe târgoveţi aşa
De chinuiţi, era o jale. |
Continuare »
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
Comenteaza! Recomanda!
12 sept.
The blessed damozel leaned out
From the gold bar of Heaven;
Her eyes were deeper than the depth
Of waters stilled at even;
She had three lilies in her hand,
And the stars in her hair were seven.
Her robe, ungirt from clasp to hem,
No wrought flowers did adorn,
But a white rose of Mary’s gift,
For service meetly worn;
Her hair that lay along her back
Was yellow like ripe corn.
Herseemed she scarce had been a day
One of God’s choristers;
The wonder was not yet quite gone
From that still look of hers;
Albeit, to them she left, her day
Had counted as ten years.
(To one, it is ten years of years.
…Yet now, and in this place,
Surely she leaned o’er me — her hair
Fell all about my face. . . .
Nothing: the autumn-fall of leaves.
The whole year sets apace.)
It was the rampart of God’s house
That she was standing on;
By God built over the sheer depth
The which is Space begun;
So high, that looking downward thence
She scarce could see the sun.
It lies in Heaven, across the flood
Of ether, as a bridge.
Beneath, the tides of day and night
With flame and darkness ridge
The void, as low as where this earth
Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu
A cerului perdele;
Îi erau ochii mai adânci
Ca apa din cişmele;
Trei crini avea în mâna ei
Şi-n păru-i şapte stele.
De flori nempodobit, veșmântul
Ea îl purta descins;
Un alb răsur dat de Maria
De gât îi era prins
Şi părul ei bălan ca grâul
Se revărsa aprins.
O zi i se părea c-a fost
În ceruri cântăreaţă;
Uimirea tot mai stăruia
Pe liniştita-i faţă;
Măcar că pentru cei din jur
O zi era o viaţă.
(Iar pentru mine, vieţi şi vieţi…
…Acum, aici, odată
M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa
În păru-i îngropată.
Frunzişul toamnei cade. Anul
Va asfinţi îndată).
În casa din vecii zidită
A Domnului stătea,
În tinda unde-ncepe spaţiul
Peste genunea grea
Şi soarele, din înălţime,
I se părea o stea.
Încinge tinda ca o punte
Eterul temerar;
Jos, zi şi noapte se îngână
Şi-şi caută hotar
Pân-spre pământul ce se-nvârte
Cu zumzet de bondar. |
Continuare »
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
Comenteaza! Recomanda!
05 sept.
‘Do you not hear the Aziola cry?
Methinks she must be nigh,‘
Said Mary, as we sate
In dusk, ere stars were lit, or candles brought;
And I, who thought
This Aziola was some tedious woman,
Asked, ‗Who is Aziola?‘ How elate
I felt to know that it was nothing human,
No mockery of myself to fear or hate:
And Mary saw my soul,
And laughed, and said, ‘Disquiet yourself not;
‘Tis nothing but a little downy owl.’ |
„Aziola cum plânge n-o auzi?
Aproape o fi sub duzi.”
Mi-a spus pe când şedeam
În colb de-amurg când stea şi sfeşnic nu se-aprind;
Şi socotind
Că-i vreo femeie plicticoasă ce bocea,
„Cine – te-am întrebat – e Aziola?”
Ce uşurat să ştiu că om nu este
Să nu mă tem de-o ironie sau de-o ură.
Tu mi-ai citit în suflet lesne,
Şi-ai râs, şi-ai zis: „Din fire nu-ţi ieşi;
E doar o cucuvaie mică-n seara sură”. |
Sad Aziola! many an eventide
Thy music I had heard
By wood and stream, meadow and mountain-side,
And fields and marshes wide,–
Such as nor voice, nor lute, nor wind, nor bird,
The soul ever stirred;
Unlike and far sweeter than them all.
Sad Aziola! from that moment I
Loved thee and thy sad cry. |
Prin câte amurgiri, mâhnită Aziola!
Străinu-ţi vers l-am auzit
În crâng, pe râu, poiană şi vâlcea,
Prin câmp şi stufăriş la nesfârşit,
Cum grai de om, din viori, privighetori sau vânt
Nu-mi răscolise sufletul nicicând;
Mai altfel şi mai dulce decât toate…
Mâhnită Aziola! Din acel ceas
Te-am îndrăgit, o, tu, cu tristul glas. |
| P.B. Shelley |
traducere de Ion Pillat |
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Paralele, Poezie, Traduceri
Comenteaza! Recomanda!