25 iul.
„Ode to a Nightingale” de John Keats
My heart aches, and a drowsy numbness pains My sense, as though of hemlock I had drunk, Or emptied some dull opiate to the drains One minute past, and Lethe-wards had sunk: ‘Tis not through envy of thy happy lot, But being too happy in thine happiness, – That thou, light-winged Dryad of the trees, In some melodious plot Of beechen green and shadows numberless, Singest of summer in full-throated ease. |
Mi-i somn în simţuri… Inima mă doare Şi pare-se cucută doar şi opiu De-o clipă c-am băut cu însetare; M-afund în Lethe, de neant m-apropiu. Nu pizmuindu-ţi neamu-n aste ore, Ci-n fericirea ta prea fericită, Driada-n crâng, cu aripi jucăuşe, În melodii sonore, Prin fagii verzi, de umbre-nvăluită, Cânţi vara din cu drag umflată guşe. |
O, for a draught of vintage! that hath been Cool‘d a long age in the deep-delved earth, Tasting of Flora and the country green, Dance, and Provençal song, and sunburnt mirth! O for a beaker full of the warm South, Full of the true, the blushful Hippocrene, With beaded bubbles winking at the brim, And purple-stained mouth; That I might drink, and leave the world unseen, And with thee fade away into the forest dim: |
O duşcă doar de vin să mă dezmierde Dospit în beci adânc o veşnicie, Cu iz de Flora şi campestru verde, Cânt provensal, şi dans, şi veselie! O cupă-n care stors e sudul cald Şi vii văpăi de foc din Hippocrene Clipind din perle-spumă în pahar, Cu purpură în fald, Să beau, să nu văd lumea printre gene, Cu tine-n umbra sihlei să dispar! |
Fade far away, dissolve, and quite forget What thou among the leaves hast never known, The weariness, the fever, and the fret Here, where men sit and hear each other groan; Where palsy shakes a few, sad, last gray hairs, Where youth grows pale, and spectre-thin, and dies; Where but to think is to be full of sorrow And leaden-eyed despairs, Where Beauty cannot keep her lustrous eyes, Or new Love pine at them beyond to-morrow. |
Departe să dispar – topit – uitând Ce n-ai ştiut nicicând pe ramul crud: Urâtul, arderi, oamenii-n frământ Pe glia unde toţi gemând se-aud Si-n alb păr rar sfârşelile irump Iar tinerii cresc pali, spectrali – şi mor Si de tristeţi te umple şi gândirea! Disperi cu ochi de plumb Şi-s morţi ai frumuseţii ochi – ori vor De peste mâine, proaspătă, Iubirea. |
Away! away! for I will fly to thee, Not charioted by Bacchus and his pards, But on the viewless wings of Poesy, Though the dull brain perplexes and retards: Already with thee! tender is the night, And haply the Queen-Moon is on her throne, Cluster‘d around by all her starry Fays; But here there is no light, Save what from heaven is with the breezes blown Through verdurous glooms and winding mossy ways. |
Să plec! Să zbor spre vraja melodiei, Nu tras de Bachus şi consorţii lui… Pe aripa ce n-o vezi a poeziei. Zăgaz nici negurosul creier nu-i! Cu tine sunt! E noaptea mai blajină, Ferice e pe tron Regina-Lună Cu zâne-stele-n juru-i rânduite. O, este-aici lumină Doar vântul într-o boare cât adună Prin bezne verzi şi căi de muşchi, sucite. |
I cannot see what flowers are at my feet, Nor what soft incense hangs upon the boughs, But, in embalmed darkness, guess each sweet Wherewith the seasonable month endows The grass, the thicket, and the fruit-tree wild; White hawthorn, and the pastoral eglantine; Fast fading violets cover‘d up in leaves; And mid-May‘s eldest child, The coming musk-rose, full of dewy wine, The murmurous haunt of flies on summer eves. |
Nu pot să văd ce flori am la picioare, Din ramuri ce miresme moi se varsă; Dar mierea-i bezna, toata-mbălsămare, De anotimpul priitor întoarsă În pomi sălbatici, ierburi, crâng şi plai Ţin violete-n teci de frunze firul, Măceşul iscă-a florilor povară Şi – făt din miez de mai – Cu vinu-i rouă vine trandafirul Şi muşte bâzâie-a-nceput de vară. |
Darkling I listen; and, for many a time I have been half in love with easeful Death, Call‘d him soft names in many a mused rhyme, To take into the air my quiet breath; Now more than ever seems it rich to die, To cease upon the midnight with no pain, While thou art pouring forth thy soul abroad In such an ecstasy! Still wouldst thou sing, and I have ears in vain – To thy high requiem become a sod. |
Ascult în întuneric… Deseori Am îndrăgit uşorul Morţii duh; I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor Să-mi suie răsuflarea în văzduh. Belşug mai mult înseamnă moartea azi: M-aş stinge-n miez de noapte, fără chin, Când al tău suflet preschimbat e-n harpă, Cu negrăit extaz! Ai mai cânta – dar prea-ţi aud puţin Requiemul înalt – azi colţ de iarbă! |
Thou wast not born for death, immortal Bird! No hungry generations tread thee down; The voice I hear this passing night was heard In ancient days by emperor and clown: Perhaps the self-same song that found a path Through the sad heart of Ruth, when, sick for home, She stood in tears amid the alien corn; The same that oft-times hath Charm‘d magic casements, opening on the foam Of perilous seas, in faery lands forlorn. |
Eterna Pasăre! Eşti fără moarte! Te cruţă-nfometate generaţii. Acelaşi viers, de mult, vrăjit-a foarte Pe clovnii toţi cum şi pe împăraţii. O cale şi-a tăiat acelaşi viers În sufletul lui Ruth, râvnindu-şi casa, Plângând printre străinele bucate; Şi spre ferestre-a mers Vrăjite – şi uitate-n furtunoasa Stihie de pe ţărmuri fermecate. |
Forlorn! the very word is like a bell To toll me back from thee to my sole self! Adieu! the fancy cannot cheat so well As she is fam‘d to do, deceiving elf. Adieu! adieu! thy plaintive anthem fades Past the near meadows, over the still stream, Up the hill-side; and now ‗tis buried deep In the next valley-glades: Was it a vision, or a waking dream? Fled is that music: – Do I wake or sleep? |
Uitate! Clopot e acest cuvânt! Mă smulge de sub vraja ta stăpână. Adio! Fantezia-i vorbă-n vânt, Nu-ndeajuns înşelătoare zână! Adio! Piere imnul tău de jale Prin pajişti, peste râu – ia dealu-n piept – Şi iată-l îngropat în noi livezi, În alt crâng, alta vale… O nălucirea-a fost? Un vis deştept? Zburat-a cântecul… Sunt treaz? Visez? |
John Keats | traducere de A. Covaci |