Tir‘d Nature‘s sweet restorer, balmy Sleep!
He, like the world, his ready visit pays
Where Fortune smiles; the wretched he forsakes;
Swift on his downy pinion flies from woe;
And lights on lids unsully‘d with a tear.
From short (as usual) and disturb‘d repose,
I wake: How happy they, who wake no more!
Yet that were vain, if dreams infest the grave.
I wake, emerging from a sea of dreams
Tumultuous; where my wreck‘d desponding thought,
From wave to wave of fancy‘d misery,
At random drove, her helm of reason lost.
Tho‘ now restor‘d, ‘tis only change of pain,
(A bitter change!) severer for severe.
The day too short for my distress; and night,
Ev‘n in the zenith of her dark domain,
Is sunshine to the colour of my fate.
Night, sable goddess! from her ebon throne,
In rayless majesty, now stretches forth
Her leaden sceptre o‘er a slumb‘ring world.
Silence, how dead! and darkness, how profound!
Nor eye, nor list‘ning ear, on object finds:
Creation sleeps. ‘Tis as the gen‘ral pulse
Of life stood still, and nature made a pause;
An awful pause! prophetic of her end.
And let her prophesy be soon fulfill‘d;
Fate! drop the curtain; I can lose no more.
Silence and Darkness! solemn sisters! twins
From ancient night, who nurse the tender thought
To reason, and on reason buil resolve,
(That column of true majesty in man)
Assist me: I will thank you in the grave;
The grave, your kingdom: there this frame shall fall
A victim sacred to your dreary shrine.
But what are ye?
Thou, who didst put to flight
Primaeval silence, when the morning-stars,
Exulting, shouted o‘er the rising ball;
O, Thou, whose word from solid darkness struck
That spark, the sun; strike wisdom from my soul;
My soul, which flies to Thee, her trust, her treasure,
As misers to their gold, while others rest.
Thro‘ this opaque of nature, and of soul,
This double night, transmit one pitying ray,
To lighten, and to chear. O lead my mind,
(A mind that fain would wander from its woe)
Lead it thro‘ various scenes of life and death;
And from each scene, the noblest truths inspire.
Nor less inspire my conduct, than my song;
Teach my best reason, reason; my best will,
Teach rectitude; and fix my firm resolve
Wisdom to wed, and pay her long arrear:
Nor let the phial of my vengeance, pour‘d
On this devoted head, be pour‘d in vain.
The bell strikes One. We take no note of time
But from its loss. To give it then a tongue
Is wise in man. As if an angel spoke,
I feel the solemn sound. If heard aright,
It is the knell of my departed hours:
Where are they? With the years beyond the flood.
It is the signal that demandes dispatch:
How much is to be done? My hopes and fears
Start up alarm‘d, and o‘er life‘s narrow verge
Look down – On what? a fathomless abyss;
A dread eternity! how surely mine!
And can eternity belong to me,
Poor pensioner on the bounties of an hour? |
Truditei Firi balsam i-e Somnul dulce!
El, ca noi toţi, e oaspe numai unde
Norocu-i darnic; jalea nu-l atrage;
Cu zboru-i lin, de lacrimi fuge-n grabă,
Şi doar pe gene fără plâns coboară.
Mă scol din scurt şi tulburat repaos:
Ferice-i cel ce-n veci nu se mai scoală!
Ci-n van e şi-asta, de-om visa şi-n groapă.
Mă scol, ieşind din marea unor visuri
De groază: nava deznădejdii mele,
Din val în val de crâncene vedenii,
Plutea-n neştire, fără cârma minţii.
Acum, că-s treaz, se schimbă doar tortura
(Un schimb amar): din aspră, în mai aspră.
La chinu-mi, ziua-i scurtă; iară noaptea,
Chiar şi-n zenit de negru hău, e soare
Deplin pe lângă bezna soartei mele.
Cernită Zee, Noaptea! De pe tronu-i
De abanos, cu negru nimb şi sceptru
De plumb, veghează lumea adormită.
Ce pace grea! Şi bezna ce profundă-i!
Nimic nu prinde ochiul, nici urechea:
Zidirea doarme. Parcă pulsul vieţii
S-ar fi oprit, şi stă-n răgaz natura:
Cumplit răgaz, al ei sfârşit vestindu-l.
De s-ar plini mai iute prorocirea-i!
Destin, cortina jos! N-am ce mai pierde.
Pace şi Beznă: gemene fiice
Ale străvechii nopţi, ce gândul firav
Îl faceţi cuget, şi pe cuget vrere
Clădiţi (stâlp al umanei glorii), staţi-mi
Alături: vă voi mulţumi din groapă,
Căci ea vă e regat, şi-n ea cădea-va
Ăst trup jertfit pe-altarul vostru sumbru.
Dar ce sunteţi voi?
Tu, ce-ai pus pe fugă
Tăcerea-ntâi, când stele-n zori, voioase,
Slăviră astrul ce suia pe boltă;
O, Tu, al cărui glas iscă din beznă
A soarelui scântei, ştiinţă iscă-mi
În suflet: el e-atras de tine, crezul
Şi-averea-i, cum de-arginţi avarul, noaptea.
Prin acest zid din suflet şi natură,
Ce-i dublă noapte, dă-mi o blândă rază
De-avânt şi de lumină. Poartă-mi mintea
(O minte ce s-ar smulge din restrişte-i)
Prin scene-ale vieţii şi-ale morţii;
Din ele adevăruri mari inspiră-mi,
Nu doar pentru-a cânta, ci şi-n purtare-mi;
Învaţă-mi raţiunea şi voinţa;
Arată-mi ce-i dreptatea, şi-nţeleaptă
Fă-mi fapta, şi greşeala ei o iartă.
Opreşte valul răzbunării tale
Să-mi bată, în zadar, umila frunte.
Răsună ora unu. Ştim ce-i timpul,
Doar când îl pierdem. Deci e-o-nţelepciune,
Ca omul să-i dea grai. Un înger parcă
Bătu solemnul sunet. El înseamnă
Prohodul vremii mele irosite:
Pe unde-o fi? Cu anii, peste-adâncuri.
E-un semn care-şi aşteaptă împlinirea.
Au cât mai am? Speranţele şi teama
Tresar, şi peste-ngustul prag al vieţii
Se uită-n jos. La ce? Hău fără capăt.
Sinistră veşnicie! Da, a mea e!
A mea să fie oare veşnicia,
Biet oaspe-n dărnicia unei ore? |