Iulia Muşat

Verbul a (se) parfuma a ajuns în limba română din franceză (parfumer) şi înseamnă, mai întâi de toate, „a (se) stropi cu parfum, a(-şi) da cu parfum”, situaţie în care este folosit pentru persoane sau lucruri. Una dintre variantele mai vechi ale termenului, a profumá (care nu mai este folosit astăzi), trădează înrudirea cu italiana.

Verbul se foloseşte şi pentru a sublinia efectul pe care îl are această acţiune, adică de „a răspândi un miros plăcut” după impregnare cu parfum sau de „a umple cu parfum, cu o mireasmă plăcută”. Sinonimele cele mai des utilizate sunt a înmiresma (de la mireasmă) şi a îmbălsăma (de la balsam).

Continuare »

* împleticire apare ca noutate, substantiv obţinut prin conversiune din verbul a împletici; este feminin cu genitiv-dativul împleticirii

! a se împotmoli trece în clasa reflexivelor, cu indicativul prezent el se împotmoleşte, cu imperfectul el se împotmolea şi conjunctivul el să se împotmolească. În acelaşi fel evoluează şi !a se împotrivi (el se împotriveşte), !a se împricina (el se împricinează cu cineva), dar şi !a se împrimăvăra (se împrimăvărează).

* împotrivă- (se desparte îm-po-tri-vă-) este prepoziţie folosită în faţa formelor neaccentuate ale pronumelui personal în dativ (ex. împotrivă-i). În aceleaşi circumstanţe, pătrunde în limbă şi prepoziţia *împrejuru-, utilizată cu dativul neaccentuat (ex. împrejuru-mi).

! a împreuna (îm-pre-u-na) păstrează o singură formă, având indicativul prezent el împreunează (variantă el împreúnă dispare)

! a împuia, în schimb, acceptă acum două forme; termenul funcţionează în registrul familiar şi are indicativul prezent el împuie/împuiază şi noi împuiem, conjunctivul prezent el să împuie/împuieze, cu gerunziul împuind

Verbul a cihăi face parte din fondul popular al limbii, fiind un regionalism din Moldova, care – se pare – vine dintr-un termen maghiar ce se traduce prin a lătra. Cuvântul înseamnă „a insista foarte mult pe lângă cineva pentru a face ceva, a plictisi pe cineva cu stăruinţele”, fiind echivalent cu expresia „a bate la cap pe cineva” şi stabilind sinonimie, în contexte diferite, cu verbe precum a bodogăni, a cicăli, a dăscăli, a sâcâi, a stărui.

Probabil cea mai cunoscută frază din literatura română în care apare acest termen este pasajul din Amintiri din copilărie de Ion Creangă: „Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală, căci auzise ea spunând la biserică, în Parimei, că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea”. Încercând, mai întâi, a-şi convinge soţul de necesitatea şcolii, femeia recurge apoi la o metodă mai simplă şi mai la-ndemână, la care – se ştie – nimeni nu poate rezista… Comentariile naratorului sunt absolut savuroase, iar determinarea mamei face din ea una dintre figurile emblematice ale Amintirilor.

Continuare »

! a se împăuna (îm-pă-u-na) trece în clasa reflexivelor, având, la indicativ prezent, forma el se împăunează

! a se împâcli se foloseşte rar („a se acoperi cu pâclă, a căpăta un aspect tulbure; a-şi pierde claritatea”) şi se desparte îm-pâ-cli; verbul are indicativul prezent se împâcleşte, imperfectul se împâclea şi conjunctivul prezent să se împâclească

! a se împeliţa (sinonim cu „a se întrupa, a se încarna”) este un termen învechit; trece în clasa reflexivelor şi are indicativul prezent se împeliţează. Anterior, exista şi forma a împieliţa, care a dispărut, dar este interesant faptul că în limbă pătrund doi termeni noi, derivaţi din el (şi nu din forma acum corectă): adjectivul masculin *împieliţat (cu pluralul împieliţaţi şi femininul împieliţată-împieliţate) şi substantivul masculin articulat *împieliţatul (=dracul).

! a se împicioroga apare ca element popular („a începe să meargă, a se pune pe picioare, a se întrema”) şi este reflexiv cu indicativul prezent se împicioroghează

* împingător este substantiv neutru, cu pluralul împingătoare

Verbul a (se) fortifica face parte dintre cele a căror pătrundere în limba română poate fi asociată fenomenului lingvistic numit relatinizare. Acesta a fost împrumutat din limba latină (din fortificare), unul dintre elementele care au favorizat acest proces fiind şi existenţa unor termeni similari în alte limbi romanice – franţuzescul fortifier, de la care l-am primit, direct, şi pe a (se) fortifia.

Are două sensuri de bază, unul utilizându-se în domeniul militar şi însemnând „a întări un loc prin lucrări de fortificaţie”. În această situaţie, termenul poate avea în vedere aşezări ori linii de luptă, fiind sinonim cu a consolida ori cu a (se) retranşa, care se foloseşte extrem de rar. De asemenea, e interesantă echivalenţa cu a (se) întemeia, o accepţie mai veche a acestuia referindu-se la stabilirea unui nou oraş.

Celălalt sens al verbului a (se) fortifica face trimitere la „a face ca organismul să fie mai puternic, mai rezistent, a face mai robust, a face să capete forţe fizice şi morale”, fiind sinonim cu a (se) căli, a (se) fortifia, a (se) oţeli sau, uneori, cu a (se) întrema. Dintre antonime, dicţionarele precizează câteva, doar pentru această a doua accepţie a cuvântului – a se hârbui, a se ramoli, a slăbi.

Continuare »

! îmbrăcăminte este substantiv feminin cu două forme de genitiv-dativ: îmbrăcămintei/îmbrăcăminţii; forma de plural este una singură – îmbrăcăminţi şi înseamnă „straturi de material)

* a împământa înseamnă „a lega la pământ”, verb cu indicativul prezent el împământează. Din aceeaşi familie lexicală, apare *împământare, substantiv feminin cu genitiv-dativul împământării şi pluralul împământări

* împătimit este adjectiv masculin cu pluralul împătimiţi şi femininul împătimită-împătimite

* împătrit apare ca adjectiv masculin cu pluralul împătrimiţi şi femininul împătrită-împătrite

! a împături rămâne singura formă a verbului (a împătura dispare), cu indicativul prezent eu împăturesc, imperfectul el împăturea şi conjunctivul prezent el să împăturească. Din infinitivul lung al acestuia se formează !împăturire, substantiv feminin cu genitiv-dativul împăturirii şi pluralul împăturiri.