a (se) scădea
Verbul a (se) scădea vine, se pare, din latină şi are destul de multe sensuri. Primul dintre acestea este lămurit mai curând cu ajutorul sinonimiei, precizându-se echivalenţa cu termeni precum a descreşte, a (se) diminua, a (se) împuţina, a (se) micşora, a (se) reduce, atunci când vine vorba despre o cantitate, un indice, o valoare. Atunci când are nuanţă intranzitivă, se poate folosi şi despre intervale de timp – a se scurta.
Probabil cea mai comună utilizare este cea din domeniul matematicii, unde înseamnă „a efectua operaţia de scădere”. În afară de numere, se mai poate referi la bani (a reţine o parte din ei) şi la preţuri (a ieftini), la obiecte (a-şi micşora volumul), la mări şi râuri (a-şi coborî nivelul), la mâncăruri (a-şi pierde o parte din apă prin fierbere), la orice fel de procedee în desfăşurare (a slăbi în intensitate), la foc (a se potoli), la glas (a se coborî) ori la astre (a coborî spre apus). Şi mai sunt şi altele.
Însă în perioada asta, nu se poate să nu observi că scad orele luminoase ale zilei şi gradele călduroase ale termometrului. Creşte răcoarea dinspre Soare, distanţa dinspre Lună şi melancolia dinspre necunoscut. Îmi place perioada asta a anului, într-un mod ciudat: non-activ, non-invaziv şi firesc-reflexiv. Ca un soi inexplicabil de linişte, ca un chip ciudat de transă. Ca un ritm de dans cu sine, ca o înţelegere din priviri cu reflexia din argintul oglinzii, ca un acord potolit şi desăvârşit între mine şi mine.
Şi simt cum devin un fel de atenţie vie, care observă moartea tăcută a frunzelor, zborul deplin al păsărilor şi mersul rotund al astrelor… Ciudat însă, şi complet pe dos, viaţa mea tangenţial comună cu a altor oameni devine un haos, ale cărui singure legi sunt oboseala şi dezordinea. Sunt ameţită, adormită, neatentă, insuficientă oriunde m-aş afla, nerăbdătoare, irascibilă, ineficientă. De parcă undeva ar trebui să se facă o medie. Să se cerceteze, să se centralizeze, să se scadă şi, între suprafaţă şi adâncime, să dea zero… Oval, vid şi corect. Zero.