Verbul a amorți vine, probabil, din latină (*ammortire=admortire) și se folosește, în primul rând, pentru ființe, despre corpul sau o parte a corpului lor, însemnând „a pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitanți exteriori, a deveni, pentru un timp, insensibil, a rămâne ca mort”. Pe de altă parte, el se poate referi la animale, având în vedere obiceiul lor de „a intra în perioada de hibernare”.

Termenul are, evident, și un sens figurat – „a-și pierde vigoarea, puterea sau vioiciunea, a slăbi în intensitate”. Despre sol, apă sau zăpadă, se folosește cu sensul de „a îngheța ușor, pe deasupra”, iar despre procese, suferințe fizice sau sentimente – „a face să se atenueze, chiar să înceteze”.

Sinonimele îmi par foarte numeroase: a adormi, a amuți, a se atenua, a (se) diminua, a domoli, a hiberna, a insensibiliza, a încetini, a încremeni, a înțepeni, a lâncezi, a (se) opri, a paraliza, a potoli, a slăbi, a (se) stinge. Singurul antonim precizat de dicționare este a se dezmorți.

Am constatat de multă vreme că sentimentele nostre au viața lor proprie, se maturizează independent de noi și au etape diferite de ceea ce am anticipat noi în tinerețe despre ele. Diferențele sunt semnificative și mult mai multe decât aș putea eu să dezvolt aici, așa că mă voi limita la una, care mi se pare cea mai importantă.

Pe măsură ce m-am crescut și m-am educat pe mine însămi, dezamăgirile din viața mea n-au mai adus cu ele durere… ci o foarte ciudată (la început), dar relativ confortabilă senzație de amorțire (prima dată când am identificat-o, m-am gândit la numb din engleză).

Nu-mi este încă foarte familiară, dar îmi place că organismul meu o asociază cu o stare de somnolență, de parcă ar simți nevoia să se recupereze, să-și refacă forțele, să se redreseze. Știu de multă vreme că e bine să-i dai tot ce-i trebuie corpului tău, așa că… îl solicit mai puțin și sunt îngăduitoare cu pauzele lui emoționale.