În accepţia lui cea mai cunoscută, conotaţia verbului a se juca este, evident, una pozitivă, însemnând „a-şi petrece timpul cu diferite jocuri sau jucării, a se distra”. Se acoperă activitatea neorganizată şi întâmplătoare, iar varianta lipsită de nuanţa reflexivă se referă la sporturile cu reguli stricte, desfăşurate în cadru organizat. Ceea ce mi se pare însă interesant este faptul că aproape toate sensurile figurate sunt împinse uşurel spre vreo neplăcere: a se juca cu focul, a-şi bate joc, a se juca cu viaţa cuiva, a-şi juca reputaţia, a juca totul pe-o carte, a juca feste, a pune în joc, a-i juca ochii în lacrimi.

În ultima vreme, am fost martor la câteva incidente care m-au făcut să mă gândesc foarte serios la ce înseamnă pentru copiii noştri „a se juca”. Şi am descoperit faptul că, de cele mai multe ori, ei se joacă de-a bătaia, de-a luptele, de-a trântele… N-am fost chiar cel mai paşnic copil din lume, îmi amintesc de timpurile gălăgioase ale copilăriei, iar trupul meu păstrează încă semne ale neastâmpărului acelor vremuri. Însă, chiar şi aşa, agresivitatea pe care o dovedesc copiii astăzi mi se pare excesivă. În aşa fel, încât un băiat de 10-11 ani poate lovi „din joacă” un prieten căruia să-i spargă pur şi simplu dinţii, iar ceilalţi copii, asistând la incident, să treacă peste şocul iniţial (real, n-am nicio îndoială!) şi să facă, la vederea sângelui curs pe caldarâm, poze! Şi nu am absolut niciun dubiu că nu poartă ei vina acestor reacţii. Pentru că, deşi cei din jur insistă să-mi răspundă la nelinişti cu „aşa-s copiii”, mie mi se pare, dimpotrivă, că nu ne conformăm noi la felul lor de a fi, ci ei se conformează la ce le arătăm noi, la ce-i învăţăm sau le permitem noi să facă.

Priviţi cu atenţie jucăriile pe care şi le aleg, desenele animate pe care le privesc, jocurile pe calculator pe care le folosesc să se relaxeze, şi analizaţi efectele, după felul în care relaţionează cu cei de-o vârstă cu ei, atunci când se ştiu nesupravegheaţi de adulţi. Veţi avea o surpriză teribilă. Şi o dilemă al cărei răspuns e departe de a fi simplu. Căci mă tot întreb: cum o fi mai bine să-ţi creşti copilul? Dându-i acces liber la violenţa de la televizor, mascată chiar şi în programele pentru copii, pentru ca imunizarea să-i prindă bine când o fi să-i dai drumul în lume? Sau ţinându-l departe de toate astea rele şi urâte, ferit de agresivitate şi păzit în clopot de sticlă? Cum îl pregăteşti pentru lumea aceasta din ce în ce mai dură, în care va trebui totuşi să trăiască şi să supravieţuiască, dacă îl rupi de esenţa ei agresivă, care trebuie deprinsă, ca să nu te distrugă? Care e calea de mijloc?