Prima accepţie a verbului a (se) îmbrăca se referă la „a(-şi) acoperi corpul cu veşminte”, dezvoltând de aici un sens umanitar – „a procura cuiva hainele trebuincioase”, dar şi un sens monden – „a purta haine de o anumită croială, de o anumită calitate”. Sinonimele pentru aceste situaţii sunt extrem de numeroase, de la a (se) acoperi, a (se) înveli, a (se) înveşmânta, până la a (se) echipa, iar în limbajul familiar se pot folosi şi a-şi lua, a-şi pune, a-şi trage (hainele pe el). În afara îmbrăcatului de oameni, verbul se mai poate folosi şi pentru perne ori plăpumi – a înfăţa, pentru paturi ori canapele – a tapiţa, pentru cărţi ori caiete – a înveli, pentru icoane ori bijuterii – a fereca (în aur sau în argint). În sens metaforic, se referă la a învălui, a ascunde adevărata înfăţişare, adevăratul aspect.

Mie mi se pare că hainele sunt cea mai deşteaptă invenţie a omului, încă neegalată până astăzi. Îmi iubesc diferit hainele de fiecare anotimp, pentru că, pe lângă rostul de bază, au pentru mine semnificaţii adiacente, în funcţie de sentimentul pe care îl am atunci când le port la începutul sezonului. De exemplu, verbul ăsta îmi place tare, pentru că hainele de toamnă sunt special croite „pentru apărare”. Pulovere, bluziţe, sacouri, veste, jachete, geci, cardigane, pardesie, paltonaşe, cape, ponchouri, pelerine, eşarfe, botine, bocăncei, ghetuţe, cizmuliţe. Frumoase, colorate, călduroase, cochete, numai bune de îmbrăcat în calea frigului. Pentru oamenii care, toamna, nu par deloc a-i mai aparţine naturii acesteia de verde, care se dezbracă şi aruncă spre pământ veşmintele, dornică de somn şi amorţire.