Verbul a (se) dezbrăca se referă, în dicţionare şi în general, la oameni. Are un sens propriu, care trimite la acţiunea de „a(-şi) scoate hainele de pe corp, a (se) lăsa fără îmbrăcăminte”. Aşa privind lucrurile, sinonimele pot fi – în funcţie de context – a scoate, a trage, a lepăda, a (se) despuia, a (se) dezgoli. Dicţionarele mai indică un învechit – a (se) dezveşti, un regionalism – a (se) târşi, ori familiarul a (se) dezechipa. Verbul are, de asemenea, un sens figurat, făcând referire la „a lipsi complet pe cineva de avere, de tot ce are”, moment în care devine sinonim cu a jefui, a prăda, a despuia (tot cu sens figurat).

Toamna însă mi se pare că e nedrept să folosim doar pentru oameni frumuseţea asta de verb. E atâta eleganţă în nemişcarea copacilor care îşi alunecă uşor-uşor frunzele înspre pământ… e atâta linişte în dezgolirea florilor, petală cu petală, înspre somnul de sub covoare… Rămân dezbrăcate şi atârnânde spre cer doar esenţele tari ale lemnului, oprite pentru o vreme din creştere, cu zarva potolită a clocotului de sevă, cu porţile vieţii ferecate până la răsăritul unui soare nou. Şi e atâta forţă în renunţarea la viaţă în faţa nemilosteniei iernii, atâta măreţie în muţenia braţelor întinse spre soare… încât, ruşinată şi mititică, mai pun o lânică pe mine.