Verbul a (se) echilibra este tranzitiv și reflexiv, și înseamnă (în general) „a aduce, a ajunge sau a fi în stare de echilibru, a face să se echilibreze, a pune sau a ține în echilibru”. Termenul are, de asemenea, un sens care se utilizează în legătură cu valori, prețuri, bugete etc., referindu-se la „a face ca două valori să fie în proporție justă una față de cealaltă; a proporționa egal”.

Mai precis, verbul poate avea în vedere efortul de „a fixa proporțiile juste între două sau mai multe lucruri, situații, forțe etc.” sau „a face ca veniturile dintr-un buget să fie (aproape) egale cu cheltuielile”. Sub formă adjectivală (cuvânt format prin schimarea valorii gramaticale din participiul acestui verb), se folosește ca atribut al substantivului om („cu minte sănătoasă”).

Cuvântul vine din franțuzescul équilibrer și este sinonim, în funcție de context, cu a (se) compensa, a (se) contrabalansa, a (se) cumpăni, a precumpări, a (se) pondera. Dintre antonime, cel mai evident este a (se) dezechilibra. A echilibra este destul de des folosit, dar și mai des căutat, urmărit, dorit și stabilit ca scop al vieților noastre dezordonate și agitate.

Chiar mă gândeam, de curând, că este verbul acestor zile. Zilele echinocțiului. Vremea se schimbă permanent, își modifică enervant parametrii, de parcă și-ar căuta starea de grație, de parcă ar negocia minută cu minută ascendentul luminii asupra nopții, ca într-o perpetuă încercare de a convinge soarele să stea mai mult pe cer.

Viața clocotește în fiecare coajă de copac și plesnește în fiecare mugure. Ținută în frâu de frigul prea lung al iernii, se dezvăluie acum în toată splendoarea ei năucitoare, dar lipsite de respect față de nervii noștri obosiți și suprasolicitați. Frumusețea zilelor însorite, însă, ne bucură inimile și ne mai limpezește năvala gândurilor, în timp ce ne reglăm încet-încet respirația la bătaile inimii de plantă verde, așteptând ca marele echilibru al verii să ne pătrundă ființa. Și să ne fie bine.