Verbul a (se) domoli este mai bogat în semnificaţii decât credeam eu atunci când am deschis dicţionarul. Se referă la o diminuare, fie a vitezei – „a face să se mişte sau a se mişca mai încet”, fie a intensităţii unor elemente ori fenomene ale naturii – „a pierde din / a scădea în intensitate (până la încetare)”. Într-o altă accepţie, forma reflexivă a verbului se foloseşte pentru forme de relief (munţi, dealuri etc.) – „a-şi reduce unghiul de înclinaţie, a deveni mai puţin înclinat, mai lin, mai uşor de urcat”. Surprinzătoare mi s-a părut lipsa din dicţionare a expresiilor cu acest termen, deşi sună atât de frumos.

Sinonimele sunt, în schimb, foarte numeroase şi potrivite pentru fiecare dintre situaţii. Se poate, de pildă, domoli un animal – a (se) îmblânzi, a înfrâna, a struni, iar referitor la oameni, se pot domoli bătăi de inimă, sentimente, doruri, furii, reacţii – a (se) alina, a (se) atenua, a (se) calma, a (se) împăca, a (se) modera, a (se) ogoi, a (se) tempera; ne putem domoli fuga sau gesturile, comportamentul – a (se) controla, a (se) cuminţi, a (se) încetini, a (se) stăpâni. Foarte des se utilizează verbul legat de manifestări extreme ale forţelor naturii – o ploaie, un vânt sau o furtună, stabilindu-se sinonimie cu a (se) linişti, a (se) potoli.

Mă gândeam zilele astea că… a început domolirea cea mare… Ştiu că ploile, vânturile şi furtunile vor fi mai numeroase şi ne vor agresa mai des ca până acum, dar nu la asta mă refer. Ci la melancolie, la miros, la culoare, la linişte, la apropierea de pietre să tac. Toamna e ora de dinainte de moartea, fie şi temporară, a tuturor lucrurilor. Asta în ciuda faptului că omul nu-şi mai reglează de mult obiceiurile şi viaţa după orele zilei şi după anotimpurile anului, că a învăţat să se prefacă a nu-i păsa ce anotimp e: lucrează la fel, doarme la fel, petrece la fel, plânge la fel. Pentru că e el puternic şi controlează toate cele în jurul şi înăuntrul lui.

Ori aşa i se pare. De fapt, e un închipuit. Toamna, când întreaga natură începe retragerea spre odihna necesară organismelor slăbite, omul îşi reîncepe lucrul. El e tocmai pe dos şi toţi copacii râd de el, în mii de culori strălucitoare. Atât de tare se cutremură de râs, încât coroanele li se fac, pe rând, galbene, portocalii, roşii şi chiar vineţii de râs! Se ţin de burţile lor lemnoase şi, cutremurându-se, frunze li se prăvălesc din înaltul crengilor spre iarbă. Şi acolo, tăvălindu-se pe jos, ele şi firele de iarbă se sufocă de râs, uscându-se rând pe rând… Căci ştiu ele bine că omul se înşală, că la primăvară ele o vor lua de la început, în timp ce el va fi mai bătrân cu un an. Cu fiecare an.