Verbul a (se) destabiliza nu are foarte multe sensuri şi nu pune prea multe probleme de interpretare, referindu-se la „a face să-şi piardă sau a-şi pierde stabilitatea; a-şi pierde caracterul stabil, a deveni instabil”. Termenul se formează de la antonimul său, a stabiliza, cu prefixul des-, conform unui corespondent din limba franceză (déstabiliser) şi unuia din engleză (destabilize).

Viața aduce cu sine o mulțime de elemente destabilizatoare, care distrug armonia câştigată, uneori, cu extrem de multă dificultate. Echilibrul este incredibil de fragil şi dispare brusc, prăbuşindu-se absurd într-o falie apărută nejustificat, după ani şi ani de liniște şi nemișcare, în țesătura aparent trainică a timpului ce ne este sortit.

În plus, destinele individuale sunt legate prin fire invizibile de ale celor cu care împărțim bunele şi relele în aceeași unitate de spațiu şi timp. Destabilizarea țărilor în care trăim se petrece – din punctul meu de vedere – puțin diferit, pentru că, deși omul crede că nimic rău nu se poate întâmpla, avertismentele sunt mai evidente, evoluția evenimentelor este mai ușor de anticipat, iar soluțiile ar trebui să fie mai simplu de găsit.

Teoretic. Pentru că, practic, ca şi omul-individ, omul-etnie sau omul-religie este la fel de orb. Nimic nu pare a-l învăța minte, nimic nu pare a-l face mai înțelept ori mai îngăduitor. Jocurile marilor puteri au întotdeauna consecințe dezastruoase, iar lumea pare a se găsi – chiar şi în cele mai faste perioade ale sale – într-un echibru precar, care nu face decât să pregătească următorul dezastru devastator al umanității.

Lumea destabilizată şi aproape distrusă îşi regretă erorile, se căiește şi se reconstruiește, îşi jeleşte morții, îşi pune cenuşă-n cap şi crede că nu va uita niciodată. Pentru că pare imposibil să uite… Pare. Dar oamenii nu sunt elefanți, şi fiecare generație trebuie să-şi trăiască propriile coșmaruri, pentru care e obligată să dea socoteală urmașilor. Iar ciclul se reia: refacere, liniște, pace, consolidare… uitare… şi restul.