a se bucura
Verbul a se bucura numeşte o stare sufletească sau transformă în acţiune acest sentiment. Se lămureşte în plan interior cu a simţi bucurie, iar în plan exterior cu a-şi manifesta/a-şi arăta bucuria. Sentimentul poate fi canalizat către sine – sinonim cu a se îmbucura, sau către alţii – echivalent cu a produce cuiva o bucurie. Şi tot dual desfăşurându-şi sensurile, priveşte atât planul spiritual – a fi cuprins de bucurie, a se desfăta, a încânta, a mângâia, cât şi pe cel material – a dispune de anumite bunuri ori avantaje. Iar dacă vi se pare că rămâne ceva descoperit în ceea ce priveşte vorba asta, să ne amintim că ne putem bucura de veşti sau de o privelişte, de interes sau de încredere, de libertate sau de anumite drepturi etc.
Pentru mine, vorba aceasta lămureşte una dintre cele mai frumoase serbări ale sufletului. E un verb pe care, mai mult decât oricând, îl conjug iarna, în preajma sărbătorilor. Paradoxal – pentru că detest iarna. Însă tocmai magia Crăciunului – fie ea şi impusă subliminal, ori cultivată de existenţa noastră inevitabil socială – face ca această parte a anotimpului rece să fie într-o oarecare măsură suportabilă. Verbul acesta exprimă o necesitate emoţională pe care fiinţa mea o manifestă când începe frigul. Iar bucuria începe devreme, fie cu Serbările Galaţiului în cinstea Sfântului Andrei pe care mi le amintesc din vremurile de demult, fie cu aniversarea naţională a lui 1 Decembrie, ori cu aprinderea luminilor colorate de pe arterele principale ale oraşului în care trăiesc acum. Şi totul culminează cu alergătura după cadouri, cu împodobitul bradului, cu vizitarea prietenilor şi neamurilor, cu lista pentru Noul An şi dorinţa de Revelion…
Pentru mine, „bucuratul de iarnă” este de multă vreme o tradiţie. Una pe care o simt rămasă de la daci (ce pretenţios sună), căci din punct de vedere etimologic termenul pare să facă parte dintre cele moştenite din limba lor necunoscută, iar mie mi-i dintotdeauna dragă „revolta fondului nostru nelatin”. Vorba asta e sămânţă rămasă în noi de cându-i lumea, iar fără de ea nu-şi au rostul nici casa, nici masa – cele latineşti. Şi nici viaţa. Aşa că, peste orice durere şi deziluzie (ori frig), motiv de bucurare să ne dea ziua de azi ori de mâine, şi toate le-om duce cu bine.
citesc cu placere acest blog , pacat ca varianta veche nu mai este posibila. si glumele sau bancurile sunt bune dar comentariile legate de anumite verbe din limba romana sunt deosebite. stimata doamna ? sau domnisoara iulia musat stiu de mai de mult ca sunteti profesoara dar cred ca nu este deajuns. incercati (daca nu ati incercat deja)sa scrieti o carte (sau mai multe)cred ca aveti un talent inascut pentru a scrie .am citit cu multi ani in urma „arta conversatiei” de ileana vulpescu si cind citesc „vorbe despre verbe” imi aduc aminte de cit de frumos a fost scrisa chiar daca nu a fost o capodopera .daca va hotariti sa scrieti si cind apare cartea am o rugaminte trimite-ti-mi un mail si o sa rog pe cineva din tara sa mi-o cumpere. va multumesc si succes. eu sunt tata de doi copii cu studii, baiatul medic ,fata jurnalist si sociolog cu un talent deosebit. in scoala a fost mereu cea mai buna (si cu toate astea parca eram cumva nemultumit)iar cind era in prima facultate inca in romania ma intrebat ce ar trebui sa fac sa fi si tu multumit iar raspunsul meu a fost sa scri o carte. nu a scris-o pina acum dar mai astept. a scrie o carte inseamna sa traesti mai mult sau mai bine spus sa ramii mai mult timp pe pamint. cu stima! jurma
19 decembrie 2009 la 16:49Stimate domnule,
Mulţumesc foarte mult pentru aprecieri. (Să ştiţi că şi eu regret Răspândacul, dar pentru lucrurile bune din vieţile noastre trebuie să fim recunoscători, chiar dacă se termină.)
Nu sunt căsătorită încă – dacă am intuit bine întrebarea
– şi singurele cărţi pe care le am în plan (şi chiar lucrez la ele) sunt două volume de specialitate: una pentru gradul I, iar cealaltă pentru un doctorat pe care l-am început anul acesta. Nu este însă obligatorie publicarea şi nici nu cred că o voi face.
Cât despre alte feluri de cărţi… Nu cred că sunt suficient dăruită şi nici nu am disciplina necesară pentru dusul la bun sfârşit al unei astfel de munci. Aveţi dreptate, însă: aşa s-ar putea învinge timpul. Dar îmi place să cred că ceva din mine supravieţuieşte prin elevii mei, cei pe care îi învăţ câte ceva şi despre viaţă, aşa cum o văd eu. La rândul lor vor avea copii şi îi vor învăţa pe alţii. Nu putem fi toţi celebri, şi dacă nu toţi putem rămâne „mai mult timp pe pământ”, important e să rămânem „frumos”. Chiar dacă numai pentru cei câţiva care ne cunosc
Cele bune,
20 decembrie 2009 la 18:27şi sărbători fericite vă doresc.
I.M.
Ca si Musat – care inseamna frumos – se pare ca Bucur inseamna, de asemenea, frumos. Este un cuvant care apartine fondului traco-ilir (comun cu albanezii). La albanezi exista „bucurie” care inseamna „frumusete”. Ciobanul Bucur, intemeietorul Bucurestilor, se poate sa fi facut transhumanta tocmai din Pind, din tinuturile locuite de aromani. Daca am cerceta mai adanc, am putea afla ca Bucur-intemeietorul era un cioban aroman de pe la Moscopole sau de la Korcea, ori din Flora (Vlore) sau Saranda. Iar Bucuresti ar insemna orasul-frumos sau orasul-celui-frumos.
27 septembrie 2012 la 16:37Mulţămim frumos de comentariu. Mie etimologia mi se pare un domeniu fascinant :)
27 septembrie 2012 la 19:32