Verbul a rugini este un derivat al substantivului rugină și are trei utilizări care pleacă, toate, de la un proces chimic. Primul sens al termenului, cel propriu de bază, se folosește despre fier ori obiecte de fier/metal și este intranzitiv: „a se acoperi de rugină, a se umple de rugină, a prinde rugină”, sinonimul cel mai cunoscut fiind a (se) oxida, iar varianta populară – a (se) cocli.

Cel de-al doilea sens al verbului se referă la flori și plante, având, la rândul său, două accepții: una proprie – „a fi atacat de rugină” (boală infecțioasă a plantelor) – și una figurată, care poate avea în vedere un câmp sau o pădure întreagă, cu vegetație de toamnă – „a căpăta o culoare galben-roșiatică (sau brun-roșcată), asemănătoare cu a ruginii”.

Folosit cu valoare reflexivă, termenul capătă un sens figurat ce se aplică, de obicei, oamenilor, însemnând „a se altera din lipsă de exercițiu”, dar și „a deveni perimat, depășit; a se învechi, a nu mai fi actual, a nu mai corespunde” – aceste ultime explicații putând face referire și la concepțiile ori ideile în care crede o persoană.

Nu am mai fost de multă vreme prin țară toamna… Uitasem cât de frumoase sunt culorile muntelui care-și așteaptă odihna! Încă mult verde domnește peste tot, însă rugina începe să muște pofticioasă din frăgezimea lui, iar galbenul de ciudă (ori în ciudă) i se-ntinde-n măruntaie. E minunată splendoarea asta a sfârșirii, ca un strigăt care celebrează cu o forță nebănuită viața, chiar înainte ca seva să înghețe în liniștea iernii…

Mă gândeam deunăzi, că ruginiul este înțelepciunea frunzei. Este momentul acela al îmbătrânirii magice, când, deși lipsită de vitalitatea și de vigoarea tinereții, nu poate fi împiedicată totuși să uimească privirea, prin aspectul delicat și bogăția neașteptată de nuanțe ce-i schimbă verdele-n moarte… Suntem toți aidoma frunzelor, zic poeții… și nu m-am gândit la asta vreodată când m-am simțit zdruncinată de vânturi nemiloase, ci ieri, când mi-am privit în oglindă frumusețea ruginie a maturității: a venit toamna.