Verbul a reciti s-a format prin derivare, de la cuvântul de bază a citi, cu prefixul re-, după model francez – relire, și înseamnă „a citi din nou același text”. În limba veche și în limbajul popular, se folosea și verbul a prociti, care presupunea relectura textului în întregime. Iar acestea sunt singurele explicații pe care le oferă dicționarele.

În ciuda acestei aparente simplități, recitirea este un act foarte complex și foarte intens studiat, de pildă, în teoria literaturii. Implică o continuare și o completare a înțelegerii textului, proces asimilat primei lectură. Înseamnă, în speță, începerea interpretării, care presupune studierea strategiilor, remarcarea detaliilor, descoperirea mesajului și – de ce nu – modificarea întregului orizont al semnificațiilor operei.

Prin natura meseriei, sunt obligată la relecturi nenumărate. Trebuie să țin cont de faptul că fiecare copil are nevoie să cunoască operele fundamentale, așa că ele trebuie lucrate, pe rând, pentru fiecare dintre ei. Sigur, unii ar putea să vadă aici o rutină, dar mie, în felul acesta, mi-au devenit extrem de dragi, de parcă mi-ar fi vechi tovarăși…

Le redescopăr de fiecare dată magia poveștii sau farmecul rotund al versurilor, mă încântă întorsăturile lor de frază și ideile adânc ascunse, care așteaptă fiecare generație nouă să vină și să le deschidă spre lume. Și mă bucur nespus că pentru mine e o plăcere adevărată să fac asta, din nou și din nou, alături de ei. Și, de fiecare dată când descopăr în ochii copiilor miracolul plăcerii de a-i citi – pe clasicii cei răi și grei – mă simt bine. Cu mine.