A predestina este un verb pe care fiinţa mea modernă, superficială şi lipsită de fineţe în receptarea subtilităţilor, îl asimilează – într-o primă accepţie nenuanţată – tragediei greceşti. Termenul este cantonat undeva în sfera superstiţiilor şi a creaţiei folclorice, şi se referă la divinitate şi destin, subliniind o hotărâre anterioară a sorţii cuiva, stabilind sinonimie cu menirea şi ursirea. Cel mai drag dintre echivalente îmi este însă a hărăzi, care mi se pare mie că presupune, într-un fel implicit şi obligatoriu, ideea de har (lucru ce schimbă definitiv nuanţa exterioară şi invazivă, abuzivă, silnică a cuvântului). La fel, a soroci îl presupune pe soroc – timp al împlinirii, al întregirii, al desăvârşirii. Iar preferinţa pentru ele se naşte din faptul că îmi repugnă oarecum ideea de pre-stabilire, de pre-determinare, cea care nu prea lasă drum de ales şi posibilitate de înlăturat…

De aceea, ca întotdeauna când nu pot subscrie cu toată fiinţa mea la vreo concepţie a lumii în care trăiesc, îmi construiesc una personală. Când vine vorba de predestinare, judecând lucrurile în profunzimea lor complexă, trebuie să mă desprind de drumul vechilor anticii şi de superstiţiile actuale, pentru că, din punctul meu de vedere, împlinirea unui destin nu poate să însemne în niciun caz greşeală, nici sentinţă a zeilor. Definiţia predestinării include, dacă încerc să explic, nimerirea locului (lucru ce-mi cere căutare şi – în consecinţă – eroare) în care se regăsesc toate energiile pozitive ce-mi sunt destinate, şi unde propria mea energie îşi găseşte spaţiul priincios şi posibilitatea optimă de manifestare. Cred în predestinare ca într-un dar pe care ordinea firească a universului mi l-a sorocit pentru ca existenţa mea să se ridice deasupra vremelnicului. Nu în sensul vreunei celebrisime vieţi neobişnuite, ci al uneia în care sentimentul eşecului şi gustul amar al neputinţei să-mi întunece cât mai puţin strălucirea privirii. Până la urmă, e adevărat că nu pot avea toate câte mi le doresc, şi nici face toate câte aş vrea să le pot face. Dar cred cu neclintire că mi-e imposibil a pierde ce-mi aparţine de drept şi că, dacă nu mă potrivesc în vreun loc, slujbă sau om – atunci destinul meu nu e acolo. Şi înţelegerea acestui lucru face, mai mereu, ordine şi linişte şi lumină în mine.