Verbul a intui își are rădăcinile în italiană (intuire) și în latină (intueri), fiind un verb tranzitiv de conjugarea a IV-a și însemnând „a înțelege sau a sesiza ceva prin intuiție; a pătrunde repede în esența problemelor, a fenomenelor etc. pe baza unor cunoștințe temeinice și a experienței anterior acumulate”.

Termenii echivalenți ai acestui verb sunt numeroși, atât pentru semnificațiile proprii – a ghici, a întrevedea, a întrezări, a înțelege, a presimți, a prevedea, a sesiza, a simți, cât și pentru cele figurate – a mirosi, a pătrunde. Din familia lui lexicală, dicționarele de sinonime menționează structura „intuire vie” (intuiție).

Dintre toate calitățile mele, aceasta este cea mai redutabilă, iar la dezvoltarea ei a contribuit, din plin, și meseria pe care mi-am ales-o. Necazul e că, până la o anumită vârstă, nu cred că știm exact cum funcționează și ne înșelăm asupra raționamentelor care ne completează informațiile furnizate de intuiție… ori tragem concluzii greșite, pentru că ne bazăm selectiv pe ceea ce ne oferă.

Una dintre cele mai importante lecții pe care le-am primit vreodată a venit de la Holmes – Sherlock Holmes. El spunea că nu trebuie să construiești teorii până când nu ai toate datele problemei. Pentru că, fără să-ți dai seama, odată construite, ele te vor face să răstălmăcești faptele, astfel încât să se potrivească teoriilor, și te vor duce la concluzii greșite.

Am învățat greu asta, dar a început să fie din ce în ce mai simplu. Atunci când nu știu cum și unde stau, trec poveștile în planul doi și refuz să mă gândesc la ele, până când nu mă lămuresc asupra contextului. Lăudabil și liniștitor. Dar am sesizat un lucru foarte interesant: în timp ce eu le reduc la tăcere în lumea mea conștientă, ele se manifestă, cu oareșcare obstinație, în lumea viselor… Dar le las așa, mă trezesc zâmbind și îi dau voie intuiției mele să funcționeze în condițiile ei. Apoi beau o cafea și mă gândesc la altceva.