A îmbolnăvi este unul dintre cele mai neplăcute verbe pe care le cunosc. Toate trimiterile şi toate asocierile pe care le putem face se referă la boli şi la stări de rău, la neplăceri şi senzaţii de disconfort care ne întrerup şirul zilelor – unele plăcute, altele mai puţin plăcute, dar monotone în succesiunea lor sănătoasă; este, de altfel, singura monotonie pe care o agreez – aceea a zilelor mele fără dureri.

Mi se pare tare ciudată expresia „m-am îmbolnăvit”. Stăteam odată să mă gândesc că oamenii folosesc sintagma asta, de fapt, pentru simplitatea ideii pe care o exprimă şi pentru a renunţa la explicaţii lungi şi complicate despre cauzele bolii care-i încurcă. Verbul sugerează două puncte de vedere diferite: înţelegem fie pe „a deveni bolnav” (moment în care se referă la organismul care suferă consecinţele), fie pe „a face să devină bolnav” (concentrându-se pe agentul perturbator). În ambele cazuri, însă, facem trimitere la „a pierde din capacitatea normală de funcţionare a organismului, în urma acţiunii unor factori dăunători sănătăţii”. Cuvântul are câteva sinonime menţionate în dicţionare, toate din sfera popularelor şi regionalismelor: a se războli, a se bolnăvi sau a se beteji (ştiam eu şi de a se betegi). Cele mai plastice sunt expresiile care trimit în metaforic, precizând scurt şi cauza: poţi să te îmbolnăveşti de grijă, de teamă sau de frică… Fără să fie neapărat vorba de boli reale, cuvintele astea aduc mărturie despre spaimele noastre cele de toate zilele, care ne fac neputincioşi şi ne ciopârţesc spiritul… Cred că, până la urmă, asta face orice boală: ne fură din întregul care suntem şi ne întunecă orizontul, tulburându-ne liniştea. Unii dintre noi caută sprijinul celor pe care îi iubesc, alţii îşi aşteaptă sentinţa sau speranţa în singurătate, iar fiecare primeşte de la cei din jur ceea ce-i ajută pentru mersul mai departe – vacarm sau tăcere. Pentru toţi, însă… şi întotdeauna când avem nevoie: fie ca cele rele să stea cât mai puţin şi să plece cât mai departe!