Verbul a hiberna vine dintr-un latinesc ce însemna „a petrece iarna”. Termenul denumeşte astăzi traversarea acestei perioade reci a anului „într-o stare latentă, asemănătoare cu somnul”, lucru pe care îl fac unele dintre animale. Folosit cu sens figurat, cuvântul se referă, prin extindere, la stările vegetative şi fără chef ale lungilor seri de iarnă.

Când eram mică, mi se părea că urşii sunt unele dintre cele mai fascinante creaturi despre care auzisem vreodată. Statura lor urieşească, forţa periculoasă pe care o emană nu se potriveau în niciun fel, în închipuirea mea, cu mâncatul lacom al fragilor, ori cu mormăiala încântată a botului dulce de mierea vreunui fagure. Chiar şi azi percep fiinţele astea magnifice ca pe nişte mari lecţii pe care natura le dă oamenilor despre modestie, pentru că noi ştim foarte rar să fim atât de puternici fără a distruge totul în jur cu o singură lovitură… Iar retragerea lor de peste iarnă mi se pare – încă – cea mai minunată şi mai inteligentă modalitate de a petrece frigul! Şi mă gândeam deunăzi: dacă oamenii au inventat hibernoterapia… nu s-ar putea să se gândească cineva serios la vreun hiberno-concediu? Legalizat, dacă se poate…