Aşa cum am putut eu să-mi dau seama din dicţionare, verbul a goni are un sens general şi două sensuri specializate mai importante. Cea mai răspândită accepţie a termenului se referă la „a fugi după ceva/cineva, a urmări în fugă (pentru a prinde, pentru a face să se grăbească etc.)”, însă cuvântul se poate folosi în domeniul vânătorii – „a alunga vânatul spre locul de pândă al vânătorilor”, ori în cel zootehnic – „a se împerechea, spre a se reproduce” (mai ales la vitele mari cornute).

Descoperim deci trei categorii de sinonime, referitoare fie la a vâna, a hăitui vânatul, ori la a se împreuna, a se împerechea vitele, fie la mai cuprinzătoarele a fugări, a urmări, a alerga, a fugi. În funcţie de context, verbul face trimitere la rapiditatea mişcării – „a se mişca foarte repede, a se grăbi, a urmări în fugă”, având ca scop fie dorinţa de a se apropia (de oameni, ţinte, idealuri), fie – dimpotrivă – nevoia de a îndepărta – „a forţa să plece, a da afară”, cu sinonime ca a alunga, a respinge, a izgoni, a surghiuni, a prigoni.

Oricum am privi lucrurile, gonirea pare să fie una dintre stările fundamentale ale omului de azi. Suprasolicitarea duce la o cronică lipsă de timp, ce are drept consecinţe: alergătura continuă spre zări ademenitoare – niciodată aducătoare de odihnă, o înstrăinare aproape obsedantă de toţi din jur – pentru a nu fi răniţi, o nevoie bolnavă de a hăitui bunătatea ori slăbiciunea celorlalţi – victime sigure ale forţei animalice pe care o cultivăm în noi, şi superficialitatea relaţiilor – pasagere, care ne permit neimplicarea şi evitarea oricărui risc.