Verbul a dona este explicat în dicţionare cu ajutorul unor sintagme precum „a face o donaţie, a dărui un bun”. Presupune un transfer, punerea la dispoziţia cuiva printr-o donaţie, printr-un dar, a unor bunuri materiale. Cel care face donaţia se numeşte donator, iar cel care o primeşte poartă numele de donatar.

Substantivul donaţie este un termen care face referire la un contract prin care una dintre părţi transmite celeilalte proprietatea unui bun material fără să primească ceva în schimb, un act (juridic) prin care o persoană cedează cu titlu gratuit şi irevocabil un bun al său altei persoane. Obiectul acestui tip de contract este denumit cu acelaşi cuvânt, ce are ca sinonime pe donare, pe dar, pe danie, dar şi pe mai vechile dăruire, dăruinţă, hărăzire, oboroc.

În ultima vreme m-am trezit nevoită să înghit pe nemestecate obligativitatea unor lucruri pe care le consideram prin excelenţă benevole. Au apărut, în fauna lumii nebune în care trăim, struţocămile precum „opţiunea obligatorie” şi „donaţia obligatorie”, cărora – împotriva oricărei logici – realitatea dură le dă drept de existenţă. E adevărat că verbul a dona are printre sinonime pe a dărui, a dănui, dar şi pe a da, care tranşează simplu problema: donarea e dare.

Şi totuşi. E „a da”, nu „a lua”. Şi, de la cap dacă iau toate explicaţiile pe care le-am adunat aici, eu înţeleg iar că donaţia este un act care are la bază două premise: bunăvoinţa donatorului, dispus să acopere o nevoie a donatarului. E foarte adevărat că nici una, nici cealaltă nu sunt specificate în mod expres în dicţionare, dar – şi corectaţi-mă dacă fac vreo greşeală – din punctul meu de vedere orice fel de „contract” presupune două semnături şi o înţelegere. Cel puţin aşa zice bunul-simţ, cel pe cale de dispariţie.

Prin urmare, domnilor, respectaţi-ne bunul-simţ şi libertatea! Sau schimbaţi-ne şi definiţiile din DEX. Măcar să ştim o treabă.