Verbul a descumpăni m-a surprins în primul rând prin profunzimea semantică pe care o are. Înseamnă „a face pe cineva să-şi piardă echilibrul sufletesc sau a-şi pierde echilibrul moral ori mental”; ceea ce mi se pare un lucru foarte serios, la care trebuie meditat. Este, în principiu, afectat tot sistemul de repere pe care fiecare dintre noi şi-l construieşte pentru a se putea descurca în lume şi pentru a se putea înţelege pe sine. Echivalenţele stabilite cu a dezorienta, a dezechilibra, a deconcerta, a dezaxa şi a zăpăci vorbesc de la sine.

Originea cuvântului m-a trimis la a cumpăni, care are o mulţime de sinonime şi de sensuri, începând de la a cântări (la aprozar) şi până la a gândi, a judeca. Atunci mi-a devenit şi mai clară complexitatea antonimului a descumpăni, care acoperă tot ceea ce semnifică pierdere de abilitate motrică pentru a rămâne în echilibru fizic, dar şi de pricepere de a păstra stabilitatea, liniştea sau armonia psihică. Dacă ar fi să tratez „urechist” şi mai puţin convenţional problema, aş trimite cititorul la cumpănă şi cumpăt, cu accepţiile acestora, pe care descumpănirea le contrazice dezarmant.

Pe mine mă descumpăneşte în fiecare zi câte ceva. Sunt atât de etern surprinsă de complexitatea vieţii, încât există mai mereu câte un mic detaliu care îmi răsuceşte valurile sufleteşti înainte de a se sparge de mal. Mi-a zis odată cineva că, deşi cronologic sunt ieşită de mult din sfera infantilismelor, semăn cu un copil din punctul ăsta de vedere; însă, paradoxal, mă bucură asta despre sufletul meu. Cel mai rău mă descumpănesc vorbele oamenilor. Mi se pare că violenţa fizică, cea care e atât de evidentă, îţi dă posibilitatea să ripostezi, să loveşti înapoi, să fugi, dacă trebuie. Pe cea psihică o găsesc mult mai solubilă în fiinţa noastră, mai insidioasă, mai greu de înfruntat şi de înlăturat. Pentru simplul motiv că suntem crescuţi într-o societate care ne învaţă că vorbele nu înseamnă nimic: „Doar nu eşti prost să iei în seamă tot ce auzi?! Păi sunt necazuri mai mari, frate, şi trebuie să mulţumeşti cerului că nu te-a bătut vreun tată denaturat, când erai mic, sau vreun soţ abuziv, când erai mai mare!” Parţial sunt de acord, însă cred că violenţa are multe forme şi niciuna dintre ele nu mi se pare mai uşoară. Iar oamenii se agresează în fiecare zi unul pe altul. Sigur, se găseşte mereu scuza bunei intenţii sau a dorinţei de a corecta ceva la celălalt, că doar toţi vrem să le facem numai bine semenilor noştri! Cred că, de fapt, celui care deschide gura i-ar trebui un al şaselea simţ, un soi de sistem de avertizare referitoare la faptul că ceea ce va spune urmează să-l rănească pe celălalt, simţ pe care foarte puţini oamenii îl au. Mie mi se întâmplă frecvent să renunţ la a spune ceva deoarece am sentimentul foarte clar că voi atinge ţinta şi răul va fi făcut. Dar, uneori, lovesc extrem de precis, fiindcă, involuntar, ghicesc despre celălalt lucruri pe care el le-ar vrea ascunse, neştiute şi neatinse; dacă înţeleg la timp ce am descoperit, numai dorinţa de a-i face rău mă poate face să vorbesc. Suprema victorie asupra situaţiei nu este a-i zice celuilalt vreo două, ci puterea de a-ţi lua „la revedere”, lăsându-l să creadă că a câştigat.