Verbul a deconcerta este integrat între termenii livreşti (vine din franţuzescul déconcerter), însemnând „a face pe cineva să-şi piardă cumpătul, siguranţa de sine”, fiind sinonim – în contexte diferite – cu a deruta, a descumpăni, a dezorienta, a încurca, a tulbura şi a zăpăci. Valoarea reflexivă a cuvântului are în vedere o altă perspectivă (din interior) asupra aceluiaşi proces – „a-şi pierde echilibrul moral sau mintal”, echivalent al lui a se dezechilibra, a se dezaxa.

Sensul acestui termen pare a se (îm)potrivi uneia dintre semnificaţiile verbului a concerta – „a se consulta, a schimba puncte de vedere pentru a cădea de acord asupra unui proiect comun, pentru a lua o atitudine, o măsură (politică) comună”. Se presupune, prin urmare, o colaborare între parteneri, ce se bazează pe încredere, aceasta fiind încălcată în momentul în care se discută despre deconcertare.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai puţin numeroase lucrurile sau evenimentele care mă deconcertează. Poate pentru că am învăţat să evaluez mai precis situaţiile, să anticipez corect posibilele urmări şi să reduc la un nivel acceptabil eventualele consecinţe negative. Evident, nu sunt infailibilă, dar viaţa fără surprize nu este nici posibilă, nici măcar de dorit. Prin urmare, provocările sunt acceptate pe rând şi rezolvate eficient.

Pe de altă parte, oarecum altă poveste este cea legată de oameni… În ciuda unui instinct aproape infailibil de a „citi” oameni, aleg – de cele mai multe ori – să acord oricui prezumţia de nevinovăţie. Nu sunt nicidecum cea mai prietenoasă persoană din lume, nici cea mai naivă, dar mă enervează felul în care, fără motiv aparent, invidiez sau găsesc nesuferiţi anumiţi oameni.

Prefer să cred că mă înşel, şi mă străduiesc să mă conving de faptul că nu am motive să gândesc rău despre ei. De cele mai multe ori însă, constat, după ce plătesc preţul asociat ignorării propriei intuiţii, că aceasta nu m-a înşelat. Partea bună este că preţul de plătit a devenit, cu timpul, din ce în ce mai mic: mă deranjează puţin, reevaluez situaţia şi îmi văd de drum. În felul acesta, pot să-mi permit, în continuare, luxul de a le acorda oamenilor o a doua şansă după ce intuiţia deja mi-a şoptit răspunsul: deci, dacă ratează, va fi numai problema lor.