Verbul a corobora vine din latină (corroborare) pe filieră franceză – corroborer. Este un termen livresc, pentru care, în dicționare, nu există nicio definiție propriu-zisă, sensul său fiind lămurit doar prin sinonimii. Se folosește cu referire la fapte, afirmații, ipoteze și este echivalent, în funcție de context, cu a adeveri, a arăta, a atesta, a certifica, a confirma, a consolida, a da putere, a demonstra, a dovedi, a întări, a mărturisi, a proba, a sprijini, a stabili, a susține.

Un sens mai vechi al termenului se pare că se avea în vedere organismul uman și organele sale, însemnând „a face mai viguros” (sinonim cu a fortifica, a întări). Cele două dimensiuni ale termenului îmi par strâns legate, dar acest din urmă sens nu se mai regăsește în vorbirea curentă. Sensul actual surprinde, așa cum s-a văzut, prin numărul extrem de mare al sinonimelor.

Este întotdeauna bine să-ți bazezi deciziile pe confirmări diferite, venite de la persoane diverse și din locuri ori direcții variate. E bine să fii original și să-ți faci propriile alegeri, dar parcă nu are întotdeauna rost să verifici totul de capul tău; vorba ceea, timpul tău e scurt, nu ai vreme să faci toate greșelile din lume. Evident, nu spun că trebuie să te iei întotdeauna după ce zic alții că au făcut și ar trebui să faci și tu, zic doar că, uneori, 1 și cu 1 chiar fac 2, iar tu nu mai trebuie s-o mai demonstrezi încă o dată.

Cel mai mult îmi plac revelațiile (nu neapărat mistice), străfulgerările când totul pare să se așeze la loc, precum într-un joc de puzzle, când toate gesturile și întâmplările – fără noimă până atunci – se dezvăluie într-o lumină nouă, lămuritoare. Un miliard de lucruri, anterior nesemnificative, se limpezesc și se coroborează, iar totul se potrivește, totul capătă sens, totul se deschide spre următorul pas ce trebuie făcut. Fără excepție, viața ne aduce și astfel de momente. Și ceea ce trebuie să facem este să le așteptăm, cu răbdare.